Natura morții și timpului

 TIMP, MOARTE, ENTROPIE

Urmează să îți divulg secretul morții, timpului și sinelui. Moartea nu este ceea ce credem, chiar și în concepția pur naturalistă. Viziunea standard a unui etern nimic, sub forma unui întuneric nesfârșit în timp și spațiu trebuie să fie profund eronată – în fond, cum poate exista experiența acestui nimic în fața morții, adică sistarea oricărei experiențe? Tot ceea ce putem experimenta se află pe axa cronologiei proprii, iar ce iese din acest spațiu de configurații iese, prin definiție, și din experiența în sine. Dacă ai muri și ai fi reînviat peste o mie de ani, ai avea percepția continuității, de parcă nu s-a scurs nicio secundă. De altfel, vedem asta și când dormim, sau când ne gândim la cum ne simțeam înainte de a ne fi născut. Dacă universul ar fi infinit în timp, la un moment dat ar apărea un fenomen de tip creier Bolzmann, moment în care ai relua experiența vieții tale de parcă nu ai fi sistat niciodată din a exista. Așadar tot ceea ce putem experimenta se află în interiorul experienței, iar moartea este mai mult decât un întuneric etern – sau poate mai bine zis este mai puțin decât unul. Moartea este exact la fel de multă experiență ca atunci când încerci să vezi prin cot – nici nu concepi sensul. Un orb congenital nu vede negru, ci nici măcar nu înțelege întunericul. Pentru el, lumea senzațiilor este populată de alte qualii, iar el are impresia că acestea constituie totalitatea lumii. Aude despre oameni care văd și experimentează lumina la fel cum auzim noi despre posibilitatea unui umwelt expandat – teoretic are sens, însă nu putem înțelege realmente. Regăsim, în esență, veșnica problemă a qualiei.

 Timpul este, și totuși nu este. Nu există o qualia a curgerii timpului, ci doar o evaluare retroactivă a evenimentelor ca fiind structurate sub acest flux. În conștiența fenomenlolgică există doar prezent. În alte cuvinte, tot ce poți simți la un moment dat este momentul prezent, niciodată trecutul sau viitorul, care sunt doar constructe mentale. Kant a observat asta foarte bine, când a clasificat timpul și spațiul drept simple categorii impuse de arhitectura minții umane asupra vălului percepției (sau maya la hinduși). Curgerea timpului apare, așadar, la nivelul metaconștienței. Când creierul uman structurează qualiile pentru a le procesa mai ușor, folosește acest mod de organizare. Timpul pare să curgă în direcția în care crește entropia pentru că viața, o disociere locală de materie, trebuie să lupte cu această entropie pentru a își menține integritatea structurală. Percepem timpul în concordanță cu săgeata entropiei pentru că selecția naturală a favorizat repliconii care acționau în funcție de această entropie. Este și pleonastic să spunem acest lucru, pentru că viața însăși este definită inevitabil de lupta menținerii identității structurale, și deci lupta împotriva entorpiei. Viața este spațiul de configurații care scade local entropia și se orientează împotriva ei. Când ea capătă conștiență metacognitivă, este inevitabil că va percepe timpul în modul în care lupta este în amonte față de punctul din care observă.

 Eternalismul vine foarte la îndemână în această situație. Timpul deja există, fie că avem un univers determinist cu o secvență clară, fie că trăim concomitent toate lumile posibile ale lui Everett. Este ca o carte, ale cărei pagini există – însă singurul mod în care poți interpreta conținutul mental al cărții este înaintând prin firul ei narativ. Fiecare pagină există tot timpul, cu toate fenomenologiile ei, toate prezenturile sale. Dar pentru că se leagă precum un lanț, când îl iei de un capăt pare să curgă. Poate nu este un lanț simplu ci, după cum ar sugera lumile multiple ale lui Everett, o ramificare infinită de astfel de lanțuri. Indiferent care este topologia sa, la nivel fenomenologic nu există decât multiple prezenturi, cărora li se atribuie ulterior un flux.

 Moartea, viața, timpul și entropia sunt într-atât de legate între ele, încât nu ar fi un salt impresionant să spunem că ele nu reprezintă decât diferite fețe ale aceleiași monede non-clasice. Entropia este procesul din spatele degradării ireversibile a homeostaziei, în alte cuvinte moartea. Viața se orientează în funcție de săgeata creșterii acestei entropii, tocmai ca o antiteză localizată a ei, fenomen din care renaște percepția timpului. Iar moartea, segmentul rupt de experiență aflat în afara acestei desfășurări a vieții, este la fel de nereală pe cât este timpul care o definește. Ceea ce există există, iar ceea ce nu există nu există.

 Nietzsche vorbea despre eterna reîntoarcere ca experiment cognitiv, și nu neapărat ca fapt metafizic. Cum ar fi dacă ai retrăi la infinit această viață, neschimbată – ai iubi-o, sau ai urî-o? Ce vreau să propun însă este că eterna reîntoarcere are loc, pentru că fluxul timpului nu are de ales. Dacă tot ceea ce putem experimenta este prezentul, iar viața noastră este colecția tuturor acestor instanțe infime, atunci ele există deja, la fel ca în cartea metaforică a filosofului eternalist. Este absurd să spui că sistează viața, pentru că sistarea pretinde un timp, iar timpul este o iluzie. Viața este scrisă în „cronologia” universului, toate momentele prezente există concomitent, etern, și nu are sens să spui că se opresc decât dacă privești din interior. O carte nu dispare din existență când ai citit ultima pagină. Pentru o ființă cvadridimensională, care ar putea privi timpul nostru unidimensional din exterior, trecutul și prezentul nostru ar exista concomitent, ca puncte pe un vector fixat. Ieșind din argumentul eternalist pentru eterna reîntoarcere, vreau să propun și un argument bazat pe flux. Dacă experiența noastră cognitivă dictează un flux al timpului, fluxul nu are sens decât în continuitate perpetuă. O linie, un segment de timp experimentat pare o absurditate, pentru că postulează un mecanism prin care timpul pornește și se oprește. Dacă însă doar unești capetele segmentului, totul se potrivește – fluxul metacognitiv există în continuare, satisfăcând atât viziunea sofisticată a morții ca inexistentă experiențial, dar și viziunea eternalistă.

 Eterna reîntoarcere are loc și la un nivel mai superficial, psihologic, constituțional. Ceea ce faci azi, vei reface mâine, pentru că aceasta este natura obiceiului. Prietenii de azi sunt și prietenii de mâine. Când treci printr-o traumă, trăiești în cercul pe care l-a creat. Când știi că într-o casă a fost ucisă o persoană nevinovată, ea devine bântuită, pentru că devine în mod etern un loc în care s-a întâmplat oribilul. Nu contează că nu se mai întâmplă acum, pentru că de fapt chiar se întâmplă acum, însă în alt timp. Locul este pe veci pătat.

 Și poate că nu degeaba vedem bucla aceasta la nivel psihologic. Dacă îl ascultăm pe Douglas Hofstadter, însăși conceptul de sine este bazat pe un set de bucle autoreferențiale. Bucle despre cum percepi că te percepi că te percepi etc.

METAFIZICĂ ȘI ONTOLOGIE

Privind prin prisma idealismului analitic al lui Bernardo Kastrup, vedem iarăși o potrivire imensă. Cât ești viu, ești disociat de mintea universală. Odată mort, se rupe bariera disociativă și devii parte din câmpul fenomenologic universal integrat – devii una cu universul, simți cum se simte să fii tot. Iar când ești disociat, ești ca o gaură neagră experiențială, o regiune de spațiu-timp fenomenologic care nu poate comunica direct cu fenomenologia externă. În orizontul tău de eveniment, vălul percepției, pot pătrunde ceea ce resimți sub formă de qualii și apoi interpretezi drept senzații și gânduri complexe. Sinele tău orbitează circular în jurul singularității, în interiorul orizontului de eveniment, ca o buclă ce se cunoaște doar pe sine însăși. Iar moartea este ca dizolvarea unei găuri negre prin radiație Hawking – regiunea inaccesibilă de spațiu-timp dispare, dar nu a scăpat nimic din ea. În „locul” ei, acum ai spațiu-timp normal, integrat cu restul universului, însă nu poți spune că a evadat vreo qualia. Qualiile nu pot ieși din tine, pentru că nu pot evada orizontul de eveniment experiențial. Aceste observații, inițial pur comparative, se dezvăluie a avea un potențial explicativ real. Având în vedere că și câmpul integrat de mentație poate fi conceptualizat sub forma unui graf interconectat de stări mentale, corelate cauzal în moduri descrise de Integrated Information Theory, nu este exclus ca acest graf să descrie exact tipul de matriță, de suprastructură geometrică, pe care o întâlnim în relativitatea generală. Regiuni izolate de spațiu-timp, orizonturi de eveniment, limite experiențiale. Poate chiar, în viitor, o știință a acestei geometrii a conștienței, cu o ecuație completă a tensorilor și un set aplicabil de transformări matematice.

 Dar cum ar fi dacă am extinde principiul fenomenologiei eternei reîntoarceri asupra... universului în sine? Întrebarea „de ce există ceva în loc de nimic?” ridică probleme fundamentale și ne pune în cea mai mare dificultate metafizică. Putem argumenta că este de neconceput ca nimic să fi fost starea premergătoare a universului. Nu putea fi realmente vorba despre un nimic in sensu stricto, întrucât conținea potențialul existenței. Și deci existența nu are un început? Totuși, ne putem imagina finalul ei: momentul în care ultima particulă elementară s-a degradat, toate găurile negre s-au evaporat prin radiație Hawking, toți fotonii au fost aplatizați de redshift. Devine paradoxal să ne gândim la un univers fără un început, dar cu un sfârșit.

 Ne sare imediat în ochi asemănarea cu moartea personală – nu suntem anxioși pentru absența noastră de dinaintea nașterii, dar putem concepe inexistența viitoare iminentă și ne afectează profund. Dar dacă timpul este o iluzie, atunci și un ciclu liniar de început-sfârșit ar fi o bastardizare a desfășurării reale a universului. Dacă universul este pur și simplu ceea ce există, nu are sens să ne gândim la o temporalitate în afara sa. La fel ca descoperirea noastră despre moarte, putem deci spune că, dacă este neapărat să atribuim un flux temporal naturii, atunci ea trebuie să se repete circular ad aeternam, la fel cum o face și experiența unei vieți umane. Iar idealismul analitic nu face decât să ne ajute în această comparație – la fel ca noi, universul este alcătuit din mentație. De ce am presupune că ea se supune altor axiome experiențiale? Cartea universului își are paginile etalate etern, cu fiecare instanță întipărită ireversibil în realitate însăși.

 Teoriile fizice, dar și idealismul analitic ontologic radical, se lovesc de problema originii universului. Care este mișcătorul nemișcat, din spatele primei excitații în cele șaptesprezece câmpuri cuantice? Iar pentru idealismul analitic, care este cauza primei excitații în câmpul integrat de mentație? Singurul răspuns decent formulat până în prezent, deși neintuitiv, rămâne autoexcitația, autocauzalitatea. Iar pentru cei ce exaptează această origine către un dumnezeu extern realității, el nu face decât să se supună aceluiași principiu de autocauzalitate, însă cu un pas intermediar redundant.

 Permite-mi să las liberă imaginația mea artistică și să speculez, în lipsa oricărei baze concrete: poate că natura universului este exact natura omului – autorealizarea. Să devii ceea ce ești, ceea ce trebuie să fii, ceea ce vrei să fii.

ETICĂ, AFIRMAREA VIEȚII

 Încercările umanității de a formula ceea ce astăzi numim moralitate au fost întotdeauna profund informate de concepția noastră despre moarte și suferință. Există două mari tabere. Tabăra idealismului, nihilismului, antinatalismului, a gândirii analitice, creștinismului. Această tabără luptă cu suferința și ajunge la singura concluzie logică – moartea și nimicul sunt singurul mod de a nu suferi, deci a ucide e singura compasiune, a nu te naște e cel mai mare privilegiu, viața este plină de suferință, păcat, corupție morală fundamentală și este bazată pe un carnagiu etern în samsara. Cealaltă tabără este aceea a lui Nietzsche, a păgânilor, a eroilor – cei care văd suferința ca pe o metrică esențială a vieții, senzorul cel mai fin al organismului care se luptă cu entropia. Ei iubesc viața și vor să creeze o moralitate care o afirmă, o înflorire a tuturor voințelor și valorilor ce izvorăsc în interiorul disocierii. De multe ori sunt întrebat: „dar de ce e mai bine să te simți bine? De ce e mai bine să fii sănătos? De ce e mai bine să iubești viața? De ce e mai bine să fii fericit?”. Ar părea că o astfel de decizie este pur axiomatică și nu poate fi fundamentată obiectiv. Din păcate pentru nihiliști, urmează să demonstrez contrariul.

 Ce este moralitatea? Cred că ne putem lepăda cu toții de speranța unei moralități obiective, scrise în legile universului – nici nu voi pierde vremea demontând o astfel de stupizenie. Astfel, moralitatea trebuie să fie subiectivă. Însă acest lucru o leagă în mod inevitabil de subiect. Făcând abstracție, din nou, de nivelul superficial, care afirmă că subiectivitatea se referă la preferințe personale și alte aspecte de suprafață, putem să trecem la o viziune mai profundă a ce înseamnă subiectivitatea. Subiectivitatea presupune o perspectivă a unei identități și nimic mai mult. Astfel, orice entitate căreia i s-ar aplica moralitatea, în alte cuvinte un agent moral, trebuie să dețină o identitate structurală și cognitivă. Trebuie, cum ar spune Kastrup, să fie disociată, pentru a putea adopta o perspectivă față de restul universului. Așadar orice moralitate trebuie să fie moralitatea unui subiect disociat – moralitatea este o proprietate emergentă a voinței din interiorul disocierii. A vorbi despre o moralitate ce îndeamnă la neființă este profund antitetic însuși conceptului în sine – nu dintr-o afinitate romantică ce se sfiește în fața tabuului morții, ci din simpla realizare că moralitatea este subiectivă, și este deci o afirmare a subiectului. O afirmare a vieții. De aceea trebuie să adoptăm o moralitate care afirmă viața și se luptă cu entropia, pentru că acesta este singurul set de valori aflate în veritabilă concordanță cu tot ceea ce înseamnă existența sinelui. De aceea este mai bine să vrei să fii viu, pentru că acest concept evaziv de bine este doar cealaltă față a vieții însăși.

 Iar poate o a doua imperativă a acestui subiectivism moral afirmativ o constituie aspectul cunoașterii – atât a universului, cât și a sinelui. Hindușii ne spun că universul a avut nevoie să se nască pe sine într-un ou pentru a se putea experimenta și pentru a simți viața. Kastrup, în aceeași măsură, ne sugerează că singurul mod în care poate avea loc o experiență metacognitivă a lumii este prin disocierea unei instanțe de tip eu și adoptarea unei perspective aparent interne, dar fenomenologic externe. Singurul mod prin care universul se putea înțelege pe sine este dacă trecea prin această disociere. Chiar și în absența unui telos fundamental care să ne ducă în această direcție, găsim o oarecare eleganță în a îndeplini această funcție care ne este exclusivă nouă, în calitate de agenți conștienți disociați de restul universului. Nu există vreo lege fundamentală care să ne oblige să înțelegem și să căutăm natura universului, însă un astfel de angajament intelectual pare în directă concordanță cu afirmarea subiectivității. În mod evident, dacă această căutare a adevărului devine o abstractizare nesfârșită și ne reduce mental înapoi la idealism nihilist, așa cum o face de multe ori tradiția vestică, analitică, atunci ea încetează să mai fie un lucru bun. Ea nu este deci o imperativă, ci un principiu însoțitor, valabil numai în măsura în care se află în deplină concordanță cu instanțierea voinței, afirmarea vieții și căutarea autodevenirii.

CONCLUZIE

 Moartea nu există realmente, și tot ce vom experimenta este propria viață. Vom trăi eterna reîntoarcere ad aeternam, și deci moralitatea ca afirmare a vieții și a subiectului este concluzia inevitabilă. Orice negare a vieții este de fapt o eroare cognitivă, un resentiment raționalizat ce s-a dezvoltat în fața suferințelor vieții ce impun un prag în fața voinței intrinseci.