Continuitate: ești uituc, idiot, dar probabil nemuritor

Persoanele care experimenteaza cu LSD descriu un fenomen interesant de continuitate: dupa ce se termină tripul, simți că parcă ai uitat cum se simte experiența de a tripa. Cu toate acestea, când încerci iarăși substanța, câteva luni mai târziu, ai senzația că reiei eisodul de unde îl lăsasei, fiind o senzație de linie continuă între cele două experiențe, ca o linie temporală separată.

Si viața cotidiană e formată din nenumărate astfel de paralele, suprapuse și împletite. Dacă mergi zilnic la muncă, și ai câte un eveniment sau un proiect nou la fiecare două zile, să te gândești la proiectul de acum 3 luni ți se pare o veșnicie, pentru că a fost în urmă cu 45 de proiecte. Dacă te gândești la ieșirea cu prietenii de acum 3 luni, ar putea în schimb să pară recentă, dat fiind că v-ați văzut de 2 ori în astea 3 luni, deci subiectiv se simte doar acum două ieșiri.

Astfel, poate ai continuitatea de la muncă, pe cea cu fiecare om în parte pe care il cunoști, pe cea a hobbyurilor tale și asa mai departe, toate suprapuse într-o aparentă coerență.

Și emoțiile creează aceeași senzație de continuitate uneori, când sunt suficient de intense. Problema e că, din cauza asta, mulți dintre noi sunt incapabili să prezică cum s-ar comporta într-o anumita situație. Tu dai răspunsuri de om calm la o situație în care ai fi furios, să spunem, așa că eșuezi grav în predicția ta.

Ce devine cu adevărat interesant este să privim continuitatea întregii experiențe subiective. Ce se întâmplă dacă mori?

Să ne imaginăm întâi o mașinărie de teleportare, care funcționează astfel: întâi te scanează în întregime, după care distruge instantaneu toate particulele care te alcatuiesc, iar în final te reconstruiește în altă locație. Făcând abstracție de dezbaterea identității și arca lui Tezeu etc, să presupunem că ești același. Continuitatea experienței tale subiective s-a terminat când ai fost dezintegrat, apoi își reia firul odată ce reapari. Dar, ce se întâmplă dacă prelungești durata între dezintegrare și reconstructie? Experienta ta subiectivă va fi aceeași, indiferent ca te-a reconstruit acum, sau un an mai târziu. Cu toate acestea, în spațiul dintre cele două, tu nu exiști. Ai putea spune ca ești mort. Așa se simte sa fii mort: nu se simte.

Mulți oameni cred că viziunea materialista a morții este un întuneric infinit în care sinele se regăsește pentru eternitate. Cu toate astea, nu ar putea fi mai departe de adevăr. Nu există un sine care să poată experimenta ca este mort. Dacă ar putea, nu ar mai fi mort.

Până acum, nimic extraordinar de nou. În schimb, apare o problemă interesantă: cum nu poți experimenta moartea, tu poți avea acces doar la continuitatea experienței tale subiective. Ce se întâmplă daca, la un miliard de ani de la data morții tale, o specie de extratereștri te reconstruiește cu exactitate prin ceva mecanism SF? Nu ai avea nicio amintire din timpul "morții" tale, ci ai continua pur și simplu de unde ai rămas.

Putem confirma asta cu pacienții aflați în comă profundă pe perioade îndelungate.

Dacă universul este infinit ca viață, nu este exclus ca, la un moment dat, chiar și aleatoriu, sa fie reconstruita exact configurația ta de particule. Chiar și o șansă de 0.0000000000000000000000001 la miliard, o dată la 100 la puterea 100 de miliarde de ani, tot înseamnă o șansă mare, când o compari cu infinitul. Asta înseamnă că, dacă este infinit, la un moment dat tot se va întâmpla. Înseamnă că nu poți fi mort, pentru că indiferent ce faci, îți reiei linia de continuitate subiectiva și nu ești conștient de timpul cât ai fost "lăsat sa te odihnești în pace".

Dar și dacă universul nu e infinit în timp, dacă este totuși infinit în spatiu, este suficient: sa zicem ca ai aproximativ un metru cub de materie care te alcătuiește. Există un număr limitat de configurații pe care materia le poate adopta într-un spațiu de un metru cub. Dacă ai călători infinit de departe, la un moment dat ai întâlni o copie exactă a ta, iar continuitatea ta nu poate fi întreruptă.

Să spunem că universul este finit atât în timp, cât și în spațiu. Ce înseamnă asta pentru mine? Păi, să vedem: în loc ca subiectivitatea mea sa fie pe o linie întreruptă, dar extinsă infinit, linia ei are niște margini la extremități. Cum se poate simți asta? Cum se poate conceptualization diferența? E ușor sa îți imaginezi cum ar fi sa continue subiectivitatea ta, pentru că tot ceea ce ai experimentat vreodată este exact această persistență a ei. 

Sa presupunem că timpul e de natură eternalistă: e ca o carte. Dacă citești cartea, ai impresia ca timpul curge într-o directie, însă paginile exista simultan în același timp, în realitate. Doar în momentul în care îți asumi perspectiva firului narativ, pare că se succed paginile. 

Dacă e să adoptăm această viziune, totalitatea experienței subiective există ca un tot unitar. Poți citi o carte de o infinitate de ori, pe repeat, pe sărite. Asadar, în această viziune, experiența întregii tale vieți se întâmplă tot timpul, simultan, în toate momentele ei, într-un loop multiplu de neconceput. 

Ai putea spune că aduce a Eterna Reîntoarcere, chiar.