De ce filosofie?
Dacă nu ești convins de utilitatea sau validitatea filosofiei, articolul acesta este pentru tine. Dacă nu știi ce este, de fapt, filosofia, aici vei găsi o scurtă prezentare, căci nu putem vorbi despre ea fără a ști, întâi de toate, ce reprezintă. Mai târziu, va urma o postare ce va trece în revistă mult mai sistematic diferitele ei ramuri, dar și cum o poți aborda ca total "începător". Spun "începător" cu ghilimelele de rigoare, întrucât toți gândim (îndrăznesc să sper), deci toți luăm parte la "filosofie", fie că într-un mod mai riguros și mai plin de intenție, fie chiar fără să ne dăm seama.
La fel cum ne folosim de tehnologie fără a o înțelege neapărat, facem apel la filosofie în orice moment în care spunem cum ar trebui să fie lucrurile (etică), cum este lumea (știință și/sau metafizică), ce este frumos (estetică) și multe, multe altele. Le voi discuta în postarea viitoare, alături de toți termenii care pot fi neclari sau complicați, însă aici voi încerca să arăt că:
1. Filosofia este nu doar utilă, ci esențială
Utilizarea colocvială a termenului o întâlnim, de obicei, în forma următoare: "asta este filosofia mea de viață". Deși aspectul eticii (cum ne trăim viața) este inclus în filosofie, filosofia este mult mai largă și mai interesantă.
Filosofia are la bază două idei: în primul rând, hai să ne gândim despre lume și cum este ea; în al doilea rând, hai să analizăm propria gândire și să încercăm să înțelegem ce înseamnă să știi și să înțelegi ceva.
"La ce mă ajută pe mine?" este ceva ce aud foarte des. Haideți să descompunem acest mic argument după cum urmează:
Propoziția 2: Ar trebui să ne orientăm atenția, eforturile și acțiunile înspre obiective care au utilitate practică
Dacă ne uităm la prima propoziție, observăm că este de tip descriptiv: descrie realitatea, dar nu îți spune ce să faci. Cu toate acestea, pentru a ajunge la o concluzie de tip normativ (o normă după care să acționezi), ai nevoie de o altă propoziție normativă, care să lege observația de concluzie.
Această analiză, la prima vedere, poate părea excesivă. Cu toate acestea, ea relevă un lucru foarte important: persoana care construiește acest mic argument se folosește de o filosofie pragmatică. Asta înseamnă că, în încercarea de a demonstra inutilitatea filosofiei, persoana în cauză a folosit... filosofie!
Bun, ai această unealtă în trusa ta, să spunem, și anume o gândire pragmatică. Acum că știi asta, poți spune foarte ușor: "da, în fine, să spunem că am o viziune pragmatică, înseamnă că nu am nevoie acum să mă gândesc la alte viziuni posibile, și nici să o analizez". De unde știi acest lucru? Studiul fizicii, spre exemplu, nu a avut cine știe ce utilitate pentru foarte mult timp, mai ales cu cât devenea mai complexă și mai depărtată de viața de zi cu zi. Cu toate acestea, astăzi beneficiem de avansuri tehnologice datorate acelor studii teoretice care, cel puțin la momentul respectiv, nu aveau nicio aplicabilitate practică evidentă.
Purtând această discuție, ne-am gândit despre cum gândim. De ce cred asta și nu asta? De ce fac asta și nu asta? Aceasta este filosofia.
Cred că majoritatea putem fi de acord că este util să te gândești și să discuți despre lume, despre cum ar trebui să fie ea și ce ar trebui să facem, despre cum putem ști dacă ne înșelăm sau nu. Filosofia ne permite să facem un pas în spate și să analizăm însăși această analiză.
Dacă crezi că cineva face o greșeală absurdă, sau spune ceva ce consideri greșit, nu ar fi important (și chiar indicat!) să discuți despre?
O viziune foarte comună este aceea că știința ar invalida nevoia de filosofie, iar că aceasta din urmă nu ar fi decât o unealtă istorică, de care nu mai avem nevoie. Cu toate acestea, baza științei este o colecție de presupuneri filosofice. Filosofia nu este doar precursorul istoric al științei, ci însăși fundația cu care construiești metoda științifică.
Să analizăm puțin știința. De unde știm ce este știință și ce este pseudoștiință, spre exemplu?
La începutul secolului XX, deja prinsese popularitate domeniul psihanalizei. Karl Popper, un filosof care studia știința din exterior, printre altele, a luat această psihanaliză și a încercat să își dea seama cu ce este ea diferită de fizică, spre exemplu. Scopul lui era să găsească o definiție pentru știință, astfel încât să poți să o discerni de alte încercări de cunoaștere, care păreau potențial mult mai slabe. Observația lui Popper a fost următoarea:
Deși pseudoștiințele aduc, cel mai adesea, dovezi concrete pentru modelele pe care le propun, metodologia este drastic diferită de cea a științelor. Pseudoștiințele caută dovezi pentru a demonstra că au dreptate, și orice mică dovadă care le confirmă modelul descriptiv este luată și pusă împreună cu celelalte, cu intenția de a spori credibilitatea. Știința, în schimb, operează exact invers: formulează ipoteze și modele, pe care apoi încearcă să le contrazică folosind datele disponibile. Dacă un model nu îți explică toate datele experimentale, înseamnă că ceva ori e greșit, ori e incomplet. Știința face predicții pe baza modelelor (ex: lovesc bila în stânga, pleacă în dreapta), după care le testează. Astfel, știința încearcă să elimine toate explicațiile care nu sunt suficient de riguroase, până când rămâne cu un sâmbure cât mai apropiat de adevăr.
O temă recurentă pentru pseudoștiințe este că pretind a prezenta adevărul, în timp ce știința îți spune doar care este explicația cea mai consistentă și mai în concordanță cu datele, dincolo de orice bănuială rezonabilă. Acest lucru izvorăște din însăși metoda științifică: tu nu presupui niciodată că deții adevărul, ci că îl tot aproximezi din ce în ce mai bine.
Problema este următoarea: noi nu puteam obține acest principiu de diferențiere a științei de pseudoștiință folosindu-ne tot de știință. Trebuia să folosim gândire filosofică. Nu numai asta, dar nu putem analiza nici acest principiu decât argumentând filosofic. Cum hotărăști ce este aceea o bănuială rezonabilă?
În anii ce au urmat, au fost și alți filosofi ai științei care au propus diferite moduri de a o privi, cum ar fi aceea a paradigmelor științifice și a ciclului acestor paradigme. Nu voi intra aici în detaliu, însă subliniez din nou ideea că filosofia este instrumentul cu care facem un pas în spate și evaluăm toate aceste lucruri.
Nu numai asta, dar știința are și ea propriile limitări. Există lucruri care știm sigur că sunt reale, însă nu sunt abordabile de știință. Cel mai bun exemplu este qualia, sau proprietatea fundamentală a experienței în sine. De unde știi că roșul tău este roșul meu?
Să zicem că merele sunt roșii, dar eu în creierul meu le văd albastre. De mic am văzut acel albastru și mi s-a spus că se numește roșu, astfel că, atunci când mă întrebi ce culoare are mărul, voi spune roșu, deși experiența mea corespunde albastrului tău. Cum am putea ști acest lucru? Răspunsul este că nu putem ști. Nu putem folosi știința ca să descriem qualii, pentru că nu par să interacționeze cu nimic. Putem vedea unde cerebrale la electroencefalogramă, dar de unde știi că nu arată și undele la fel, dar experiența culorii este diferită la nivel subiectiv. Acest fenomen nu poate fi testat, deci nu poate fi descris științific. Și totuși știm că există.
Să o luăm altfel: Denis s-a născut cu vedere alb-negru. Toată viața a studiat ce sunt culorile, de la fundamentele lor în fizică, comportamentul fotonilor, lungimi de undă, până la artă (teorie cromatică) și psihologie (cum ne fac diverse culori să ne simțim). A citit tot ceea ce are știința de spus despre, până și neuroanatomia vederii și circuitele cerebrale care sunt corelate cu percepția culorilor. Întrebarea este următoarea: a înțeles Denis ce sunt acelea culorile? Dacă primește o pastilă care îi oferă viziune color, va afla ceva nou? Dacă răspunsul tău este da, atunci ești de acord că există ceva în plus față de ce poți descrie cu știința.
"Păi bun, dar nu puteai să te gândești tu la astea și fără să îl citești pe Nietzsche sau pe nu știu cine? La ce îți folosește să pierzi vremea cu beletristica asta glorifiată?"
Să ne imaginăm un om închis într-o cameră cu un instrument muzical. Nu are acces la internet, partituri, sau nicio resursă, dar are un pian și vreo câțiva ani de captivitate la dispoziție să facă ce dorește. Să spunem că îi place cum sună pianul ăla și începe el să descopere și să inventeze muzica de la zero. Cât de departe crezi că va ajunge? Bineînțeles, este complet posibil să fie vorba de un geniu care atinge un nivel tehnic și o intuiție a teoriei fenomenale. Câți dintre noi sunt genii, totuși? Majoritatea ne-am plafona foarte repede și posibil să nu depășim nici măcar un prag de bază al competenței. Unii dintre noi nici nu ar realiza că poți face muzică, folosind clapele alea gălăgioase, ar crede doar că este un efect secundar neinteresant al apăsării clapelor.
La fel și filosofia. Gândirea individuală este o unealtă excepțională, și își are locul pretutindeni în filosofie, fiind chiar absolut necesară. Cu toate astea, îți va fi mult mai ușor să explorezi o gamă inimaginabil mai vastă de subiecte într-un timp mai scurt. Poate tu credeai că unele răspunsuri sunt evidente, dar un anumit text filosofic îți deschide ochii și îți arată că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Îți expandezi vocabularul de idei și poți să ai acces la mult mai multe.
Ajungi un pianist mai bun dacă studiezi ultimele sute de ani de muzică compusă pentru claviaturi decât dacă stai și inventezi tu roata de la zero.
Sau poate ești un geniu, caz în care îți urez spor!
Comentarii
Trimiteți un comentariu