Despre arta abstractă și muzică

 

Muzica clasică are un proces de ascultare total diferit de cel al admirarii unui tablou. Tablourile, de obicei, sunt reprezentări; nu vizează atât procesul picturii și unitățile de culoare în ele însele , cât țintesc să ilustreze un portret, o situație, un scenariu. 

Arta abstractă e cumva ca muzica: nu poți spune că formele acelea abstracte corespund în mod precis unei mâini, sau unui ochi, la fel cum notele dintr-o compoziție muzicala nu corespund vreunui sunet și nu îl reprezintă direct. Un acord major nu este o reprezentare directă a unei voci, sau un tropăit de cal, sau orice alt sunet. Calitatea lui este intrinsecă. Și cam asta face arta abstractă, se vrea a fi o chestie pe care o privești ca pe o linie muzicală, sau o progresie armonică. 

Ca să poți vedea într-un portret această calitate a petelor de culoare în ele însele, sa găsești ce e abstract într-o pictura ce reprezinta ceva concret, e necesar un efort suplimentar considerabil. Creierul uman are bătute în cuie directive de descifrare a vizualului, de detectat margini și forme, de identificat tipare și obiecte cunoscute. 

Ar fi interesant de observat totuși și cât de ascuțit este un portret, spre exemplu: cât de multe unghiuri ascuțite folosește? Câte curbe, unghiuri obtuze și linii drepte? Dar care e mărimea medie a unei pete de lumină sau umbră? Dacă ai lua o rețea neurală artificială rudimentară, și i-ai da ca punct de plecare o pictură, pentru a genera ceva asemănător, probabil că printre artefactele nonsensice pe care le generează se afla mai mult adevăr decât avem impresia: se află niște tipare simple, generale, pe care le-a identificat în setul mic de date la care avea acces. Privind de departe la acest set de tipare simple aproximate, nici nu ai obserba că nu are foarte mult sens. Probabil faptul ca nu ești atent sau nu ai suficientă informație vizuala recrutează doar o versiune rudimentară a algoritmului de detecție din creierul tău, una asemănătoare acelei rețele neurale. 

Ca să facem algoritmii AI de generat imagini mai performanți de atât a trebuit să reintarim în ei exact biasurile noastre: să ii dam patru trilioane de poze cu mâini până înțelege structura mâinii la nivel statistic, oarecum; fapt ce ilustrează frumos cum înțelegerea și aprecierea noastră a lumii este strâns legată, sau chiar dictată de categoriile mentale în care avem măcar capacitatea de a încadra informațiile la care avem acces prin simțuri.

Cât despre muzica clasică, ea pare sa facă opusul. La prima audiere, fără efort, o auzi ca pe arta abstractă, ceva care are frumusețe intrinsecă, fără să imite direct altceva. Însă felul cum este ea concepută depășește acest prim front estetic, și țintește spre anumite structuri, pe care nu le poți identifica decât dacă știi după ce să te uiți. Totuși nu e ca și cum ar fi vorba aici de reprezentări în același sens ca in cele realizate prin pictură. Unele cântece folosesc instrumente de suflat pentru a imita ciripitul păsărilor, dar structurile pe care urmărește sa le creeze o compoziție clasică nu sunt de natura asta. 

Ai putea spune că sunt pur abstracte: nu e ca și cum subiectul și contrasubiectul unei fugi au un corespondent real.