Despre frică

 

“Fear is the mind killer” (in traducere: “frica este ucigătoarea minții”, citat preluat din Dune, de Frank Herbert), mai ales atunci când te împiedică din a întreprinde acțiuni ce afirmă viața. Originea evolutivă a fricii explică de ce ea există: selecția naturală. Dar frica poate apărea și când nu există obiectul ei în fața noastră: dacă te uiți la un video cu cineva care se cațără pe o clădire înaltă, se instalează în mintea ta o anxietate, o frică, datorită neuronilor oglindă ce te transpun în simularea situației respective. Este un efect secundar. 

Tot prin prisma selecției naturale înțelegem și de ce, la nivel neurologic, este strâns legată de agresiune (amigdala). De multe ori nu realizăm că agresivitatea unei persoane izvorăște, în realitate, dintr-o frică mai puțin evidentă. Mă întreb, oare cortexul prefrontal, când decide care acțiuni sunt mai bune a fi întreprinse, o face gândindu-se la ce ar zice amigdala? Oare componenta care te face adult, cugetat, care gândește pe termen lung și te salvează de la a te comporta ca un adolescent cu ochelari de cal, oare ea nu este de fapt decât o facultate suplimentara a amigdalei, într-un sens mai permisiv? Crezi ca ești mai matur, dar de fapt tot ai frici ca de copil, doar că știi cum să le eviți mai bine din timp.

Câtă frică are instanțierea cea mai excepțională a mintii și ființei umane? Pe de o parte, se poate construi un argument în jurul ideii că ar trebui abolită total, iar funcțiile ei utile numai să fie suplinite de rațiune: “știu că nu e prudent să trec strada fără să mă uit, și nu o fac, dar nu înseamnă că îmi este frică”. Chiar și așa, această decizie ar fi tot din frica de a muri. 

În contextul acesta, conturul noțiunii de frică apare din ce în ce mai asemănător cu acela al unei alarme ce mă avertizează că obiectivele mele terminale, ca agent, riscă să nu fie îndeplinite. În esență, frica este tot ceva rațional, dar din păcate este doar un mesa-optimizer. 

Să clarificăm puțin la ce ma refer prin asta: să spunem că încerc sa învăț o rețea neurală artificială sa găsească ieșirea dintr-un labirint generat aleatoriu. O antrenez, și când obțin rată de succes de +95%, sa zicem, sunt mulțumit. Ce nu realizez eu, însă, este că în toate exemplele pe care le aveam în setul de date pentru antrenarea rețelei neurale, ieșirea din labirint avea lângă un “prag” verde; iar AI-ul de fapt a învățat sa caute pixelii verzi, pentru că acesta a fost cel mai simplu set de instrucțiuni pe care le-a putut găsi, care sa aibă succes în rezolvarea problemei. Așadar, eu am făcut un algoritm care sa selecteze agenții artificiali care reușesc sa iasă din labirint, însă ce au învățat acești agenți interni (mesa, în antiteză cu meta) este să găsească culoarea verde. Dacă fac alt labirint care are ieșirea cu rosu, vor eșua. 

Asa și frica: selecția naturală a favorizat oprimizatorii care asigurau perpetuarea genelor, însă creierele au învățat “pe bucăți”, fără să generalizeze, iar frica este algoritmul de uz comun pe care îl aplică.

Interesant ar fi că frica poate fi învățată: într-un sens, este contagioasă.

Trebuie să cultivăm tipul de personalitate care pune frica însăși la colț. Să fii atât de vibrant, atât în fața ta, cât și a altor oameni, încât să uiți că ai frică. Să te adaptezi pe moment la a găsi acel artefact cognitiv care îți permite să depășești o frică. Dar nu are voie sa fie o frică mai mare! Dacă îți este frică de insecte, iar iubita ta este speriată de gândacul de lângă noptieră, tu trebuie să fii capabil să îl iei pe o coală de hârtie și să îl arunci pe geam, nu pentru că îți este frica să pari slab în fața partenerei, ci pentru că vrei să îți actualizezi această capacitate de a depăși frica, pentru că vrei să-ți manifești “voința de putere”.