Gelozia ca emoție schizoidă

 

            Conceptul de "insecuritate ontologică" a fost dezvoltat de R.D. Laing în cartea sa "The Divided Self" (Sinele împărțit). Acesta se referă la o stare de neliniște profundă și confuzie identitară în care individul simte că existența sa fundamentală este amenințată sau lipsită de coerență. Insecuritatea ontologică este legată de o percepție a pierderii sau distorsionării a sinelui și a realității.
        

            Laing argumenta că această insecuritate ontologică poate apărea în special în contextul relațiilor disfuncționale cu ceilalți, mai ales în familie. El susținea că presiunile sociale și traumele emoționale pot duce la o separare între diferitele aspecte ale sinelui, generând un sentiment de alienare și disconfort existențial.

            În esență, insecuritatea ontologică descrie o starea în care individul se simte amenințat în ceea ce privește propria existență și identitate, iar această amenințare poate avea consecințe semnificative asupra stării mentale și a funcționării psihologice.
În contextul respectiv, comportamentele și procesele cognitive ale pacientului schizofrenic pot fi reinterpretate ca un răspuns emoțional rezonabil și normal, care apare însă drept răspuns la o percepție greșită, și anume nu exist / nu sunt real.

            Astfel, putem observa același tip de răspunsuri psiho-comportamentale in alte contexte. Pentru persoana neurotipică, nu există o nesiguranță cu privire la propria existență, în sensul în care nu punem la îndoială proprietatea noastră de a exista. Bineînțeles, există numeroase dezbateri și discuții cu temă epistemologică / ontologică la care putem lua parte în mod intelectual, însă fără a avea o emoție negativă intensă asociată acestor idei, așadar fără a fi resimțită la nivel emoțional această insecuritate ontologică. 

            

            Relațiile amoroase, în schimb, nu beneficiază de aceeași tangibilitate de care dispun corpurile în care locuim: pot să afirm fără angoasă că am un corp, că sunt prezent și existent, însă relația cu altă persoană presupune o componentă invizibilă. Fiind invizibilă, invită nesiguranța cu privire la existența, sinceritatea și veridicitatea sa: de unde știu că persoana X mă iubește? De unde știu că înțelegerea noastră comună de fidelitate a fost păstrată? Putem deci să privim gelozia ca pe o insecuritate ontologică, al cărei obiect este relația amoroasă dintre subiect și partenerul său.

            În mod tipic, apare o schismă, o disociație între sinele autentic și sinele fals, la fel ca în cazul pacientului schizofrenic: sinele autentic fierbe de gelozie, în timp ce sinele fals se proiectează în exterior drept persona ca fiind calm și rațional.

            O altă asemănare majoră între gândirea schizoidă și gelozie o regăsim în tendința de a confabula și de a dezvolta paranoia. Omul gelos va găsi așa-zise“dovezi” ale înșelatului chiar și acolo unde nu se află, va găsi nenumărate conexiuni absurde între fapte fără legătură, menite să îi confirme iluzia.

        

            Două idei reies din această observație: în primul rând, dacă vrei să afli cum se simte schizofrenia, imaginează-ți o gelozie existențială și atotcuprinzătoare, în fața căreia este egal de dificil să te pui în opoziție și sa încerci sa fii rațional și non-psihotic. În al doilea rând, ridică chestiunea posibilității de a aborda schizofrenia în aceeași manieră în care este gestionată gelozia. Aceasta din urmă reprezintă un fenomen ce poate fi depășit, deci poate aceasta idee a geloziei ca emoție schizoidă ascunde abordări radicale ale bolii.