Inteligența

             

            Mi-am propus să corectez confuziile pe care le face lumea cu privire la ce este inteligența, ce face ea și ce consecințe are. Hai să începem, sunt foarte multe de spus.

            Voi aborda următoarele subiecte:

1. Inteligența nu este deșteptăciune 
2. Inteligența e corelată cu eficacitatea
3. Obiective terminale, instrumentale și de ce scopurile nu pot fi stupide
4. Înțelepciunea 
5. Inteligența generală 
6. Inteligență redundantă - când devine inutilă inteligența?
7. Metode de măsurare, ce este IQ
8. Cum s-ar simți să vorbești cu o superinteligență
9. Despre noțiunea de "evident" și de ce oamenii inteligenți sunt adesea izolați 
10. Potențiale forme de superinteligență
11. Viteza nu înseamnă neapărat inteligență
12. Există lucruri pe care nu le vom putea înțelege niciodată?
13. Ereditate vs. mediu și ce poți face pentru inteligența ta
14. Recunoașterea tiparelor
15. Modele cognitive, sau cum înțelegem lumea
16. Inteligența emoțională 
17. Instrumente ale agentului inteligent
18. Câteva mențiuni despre inteligența artificială 

Inteligența nu este deșteptăciune 

            În primul rând, inteligența NU este același lucru cu deșteptăciunea. Poți fi deștept fără a fi foarte inteligent, și viceversa. Deșteptăciunea presupune să ai la dispoziție informații. Inteligența este mai mult legată de capacitatea de a lucra cu informații. 

            Un medic, spre exemplu, nu are nevoie să fie inteligent pentru a termina facultatea; trebuie doar să poată memora suficiente informații cât să îndeplinească un anume criteriu de deșteptăciune. Wikipedia este extraordinar de deșteaptă, dar deloc inteligentă. Un copil "isteț" poate ieși în evidență prin inteligența sa, chiar dacă nu a avut ocazia de a achiziționa cine știe ce cantitate de cunoștințe.

Inteligența e corelată cu eficacitatea

            O definiție foarte populară între academicieni este următoarea: inteligența este o măsură a eficacității unui agent care manifestă comportament orientat înspre anumite obiective. 

            Un agent este o entitate care întreprinde acțiuni în mod voit. Acest agent poate fi o pisică în căutarea hranei, un student care învață pentru un test sau chiar un termostat care acționează în vederea reglării temperaturii dintr-un spațiu. 

            Acest agent poate avea unul sau mai multe obiective terminale: scopuri pe care le are în mod intrinsec, adică pur și simplu. Pentru animale, inclusiv oameni, evitarea durerii și obținerea plăcerii sunt cele mai fundamentale obiective terminale. Selecția naturală a înzestrat viețuitoarele cu o mulțime de alte obiective terminale care favorizează perpetuarea genei: dorința de reproducere și cea de autoconservare, spre exemplu.

            Dacă vrei bani, nu vrei bani pentru că vrei bani, ci pentru că vrei altceva. Banii sunt un obiectiv instrumental. Vrei bani pentru că poți cumpăra mâncare, de exemplu, pe care o vrei pentru că nu îți place cum se simte foamea, care e o formă de durere.

            Agenții manifestă, în concordanță cu obiectivele lor terminale, comportamente înspre a le atinge. Un agent mai inteligent își va selecta obiective instrumentale mai eficiente decât altul mai puțin înzestrat, și deci va atinge obiectivul mai repede, cu mai puține resurse consumate sau la un grad mai înalt de completitudine.

            Un agent mai inteligent va fi mai eficace în a îndeplini ceea ce își dorește.

Obiectivele terminale nu pot fi stupide

            Numai obiectivele instrumentale pot fi stupide, în măsura în care nu ajută realmente la atingerea scopului final, și pot uneori să reflecte doar o înțelegere greșită a situației de către agent.

            Să luăm un exemplu: dacă Denis crede că are nevoie de bani pentru a își face prieteni, și nu realizează că obiectivul instrumental mai util ar fi să se expună la activități și oameni și să devină o persoană interesantă, atunci Denis a judecat greșit importanța diferiților factori din ecuație și a pus efort unde nu trebuie. A pierdut vremea fugind după bani, fără ca aceasta să îi aducă vreun prieten.

            Așadar, obiectivele instrumentale pot clar să fie stupide. Dar ce putem spune de dorința în sine de a avea prieteni? Dacă și ea este un instrument pentru a obține altceva, cum ar fi interacțiune socială, atunci obiectivul poate fi judecat prin prisma scopului ascuns mai în spate. Vrei prieteni? Dar ce e mai profund de atât ? De ce vrei X? Pentru că Y? De ce Y? Pentru că Z? La un moment dat, vei ajunge la fundul întrebării și vei da de obiectivul terminal. Să presupunem că prietenia este obiectiv terminal pentru Denis. Putem evalua utilitatea acestui obiectiv? Nu tocmai, pentru că el definește însăși utilitatea. Dacă scopul meu suprem este să am prieteni, utilitatea scopurilor e dată de cât de bine mă apropie ele de prietenie.

            Asta se aplică oricărui obiectiv terminal. Dacă un agent dorește să producă agrafe, nu poți spune că e un lucru stupid. Poți spune doar că anumite metode de a produce agrafe pot fi ineficiente și deci stupide/neinteligente, în raport cu scopul de a produce agrafe.

            D.p.d.v. psihologic, are adesea loc următorul fenomen: eu am propriile obiective terminale, pe care le proiectez asupra celorlalți, crezând și uneori chiar insistând că și ei ar trebui să gândească la fel ca mine. Astfel, când dau de cineva cu alte scopuri, tendința e de a interpreta acțiunile sale ca fiind inutile sau în cel mai bun caz neinteresante.

            Dacă eu sunt pasionat de ciuperci, dar tu de arhitectura victoriană, și nu există nicio suprapunere între interesele noastre, tendința e de a percepe interesul fiecăruia ca fiind inutil, pentru că le evaluăm ca obiectiv instrumental pentru noi înșine.

            Pe scurt, gusturile nu se discută, dar modul de a le gusta poate fi mai mult sau mai puțin inteligent.

Înțelepciunea 

            Asta e o chestie foarte discutabilă, fiind un termen mai vacuos, dar voi prezenta definiția pe care o consider cea mai utilă și precisă. Experiența este o formă de informație acumulată, și deci de deșteptăciune, astfel că nu o consider înțelepciune. Înțelepciunea este abilitatea de a învăța din greșelile altora. Să ai inteligența de a selecta ce să crezi de la alții, și când să știi că nu are sens să te frigi tu când au făcut-o alții. 

            E un termen mai mult de pseudo-gânditori, așa că nu o să insist pe el, întrucât nu stimulează discuția și duce înspre un fund de sac.

Inteligența generală

            Ce ne interesează pe noi nu e atât capacitatea de a fi foarte bun la o singură chestie, ci o abilitate generalizată de a rezolva probleme și de a îndeplini sarcini. Avem de mult programe de calculator care sunt extrem de inteligente la șah, spre exemplu, însă nu sunt capabile de a înțelege orice altceva.

            Inteligența generală este, așadar, acea proprietate a unui sistem care procesează informație și întreprinde acțiuni, de a atinge o gamă diversă, adaptabilă și expandabilă de obiective într-un mod cât mai eficient și mai precis. 

            Diferite sisteme vor avea diferite combinații ale acestor proprietăți: poate că tu ești mai rapid în a găsi o soluție la o problemă X, dar colegul tău obține o soluție mai bună, chiar dacă îi ia de 5 ori mai mult. Din cauza asta, este foarte greu de cuantificat inteligența și de măsurat, după cum vom vedea în cele ce urmează.

Inteligență redundantă și Prăjitorul din Oz

            Cât de inteligent are nevoie să fie un prăjitor de pâine? Ne putem imagina un prăjitor care vede pâinea, poate estima gradul de prăjire și poate corela momentul prăjirii și tipul de pâine cu tiparele de comportament pe care le manifești tu de obicei. Astfel, prăjitorul poate învăța în timp că dimineața îți place pâinea prăjită la 78.3%, în timp ce seara preferi să fie mai aproape de 62%, în funcție de cât de aproape te afli de weekend. 

            Într-adevăr, un astfel de prăjitor de pâine ar fi mai inteligent decât cele de care dispunem momentan. Cu toate acestea, există oare un nivel maxim de inteligență pentru acest obiectiv (prăjitul pâinii pe placul utilizatorului), dincolo de care orice increment de capacitate cognitivă nu mai aduce nicio îmbunătățire? 

            Mi se pare de bun simț să spunem că acel prăjitor nu necesită capacitate cognitivă umană. Așadar, undeva există o limită, dincolo de care nu mai crește deloc eficacitatea sau rezultatul, însă există un potențial să devină mai chinuitor pentru agentul în cauză: imaginează-ți să fii blocat într-un prăjitor de pâine, cât de fericit ai fi? 

            Întrebarea care urmează în mod firesc este următoarea: și noi avem acces la un sistem cu niște limite, orientativ, de exemplu planeta pe care ne aflăm. Putem presupune, deci, că există ipotetic un nivel atât de mare de inteligență pe care, dacă l-ai atinge, ai îndeplini potențialul maxim a ceea ce se poate face cu acest sistem închis.

Măsurători absolute vs. relative

            Cum am putea măsura inteligența? Ideal ar fi să o putem măsura în mod absolut, să definim o unitate de măsură pentru ea și să putem calcula o valoare pentru orice pereche agent + obiectiv terminal.

            Dificultatea se află însă în absența unei definiții suficient de precise: putem spune că inteligența e corelată cu eficacitatea, că necesită anumite lucruri precum un substrat material în care să aibă loc computații, dar e foarte greu să punem degetul exact pe ceea ce este ea.

            Din această pricină, măsurătorile utilizate de psihologi sunt măsurători relative. Relative nu înseamnă imprecise sau neadevărate, ci în relație cu alți agenți. Asta înseamnă că deși nu pot să spun cât de multe unități de inteligență are Denis, pot să îl compar cu Mihai și să aflu care dintre ei se descurcă mai bine la o gamă de probleme cât mai largă și cât mai cuprinzătoare.

            Dacă fac asta cu suficienți oameni, voi obține o distribuție statistică și îi voi putea spune lui Denis unde se situează el în această distribuție. Ești mai deștept decât 70% dintre oameni, să spunem. Acesta este IQ-ul despre care tot auzim.

            La fel ca majoritatea parametrilor în populații mari, cum ar fi înălțimea, greutatea, numărul de dinți sau aproape orice altceva, inteligența este descrisă statistic de curba lui Gauss, pe care o numim distribuție normală.

           Distribuție normală înseamnă că majoritatea oamenilor sunt aproape de medie, și sunt foarte puțini care sunt foarte proști, și foarte puțini care sunt foarte inteligenți.

            Deviația standard este o variabilă în statistică ce măsoară cât de împrăștiată este distribuția. Dacă deviația standard este mai mică, aproape toți oamenii sunt la medie. Dacă deviația standard este mai mare, sunt mai mulți oameni mai aproape de extreme. 

            Pentru IQ, media (valoarea mediei aritmetice) și mediana (valoarea omului din mijloc dacă i-aș pune pe toți în șir indian în ordine crescătoare) sunt egale și au valoarea de 100. Asta înseamnă că 50% din oameni au IQ peste 100, și 50% au sub.

            Deviația standard este 15, asta înseamnă că majoritatea oamenilor (68%) se află între -15 și +15 față de medie, adică între 85 și 115. Așadar, în mod statistic, se consideră că un IQ mediu este de 85-115, și corespunde majorității populației.

            IQ este interesant pentru că ne permite să măsurăm inteligența în contextul unei populații, ceea ce poate fi mai interesant într-un studiu sociologic sau psihologic.

            Majoritatea oamenilor își conceptualizează inteligența și o estimează în raport cu ceea ce au văzut și auzit la alți oameni, iar IQ poate oferi o metodă de evaluare mai precisă. Nu de alta, dar majoritatea oamenilor trăiesc cu impresia că se află peste medie, ceea ce este statistic demonstrabil ca fiind eronat.

Cum ar fi interacțiunea cu un agent superinteligent?

            Să zicem că încerc să prind o maimuță. Iau o cușcă, pun o banană în ea, iar când maimuța intră în cușcă, o închid și mă bat singur pe umăr să mă felicit. 

            Din moment ce a picat în plasă, putem presupune că maimuța nu este suficient de inteligentă cât să se prindă de o astfel de capcană. Cu toate acestea, nu este exclus ca ea sa înțeleagă ulterior ceea ce i s-a întâmplat:

"Aha, deci omul ăsta a pus anume banana aia acolo, și să vezi chestie, că a pus-o anume în interiorul cuștii, nu în afară, altfel nu îi mergea planul! Și nu numai asta, a lăsat și ușa deschisă, și a închis-o abia după ce am intrat! Ce coordonare incredibilă de acțiuni! Normal că nu mi-am dat seama de așa un plan complex!"

            Pentru noi, pare evident, însă maimuța are altă capacitate de înțelegere și de recunoaștere a tiparelor, și este impresionată.

            Pare puțin ridicol, însă exact asta este ce pățim când jucăm șah împotriva cuiva mai bun. Face mutări pe care le înțelegem cât de cât în retrospect, însă nu ne erau evidente. Iar când vine vorba de jucat cu cei mai performanți "roboți" de șah, efectul acesta devine și mai vizibil: calculatorul mută un pion pe margine, tu nu înțelegi de ce, dar 20 de mutări mai târziu acel pion controlează un pătrat de care tu ai fi avut nevoie, însă nu ai putut anticipa. Ești ca maimuța: 

"Aha, deci calculatorul ăsta a pus anume pionul acolo, și să vezi chestie, ca l-a pus anume pe un pătrat alb, ca să controleze spațiu mai tarziu, pentru că știa că o să mă poată forța eventual să pierd nebunul negru și îmi va limita mobilitatea nebunului alb, restrângându-i diagonala pe care se poate deplasa și slăbind apărarea regelui pentru că bla bla bla bla."

            

Ce înseamnă "evident" - dificultăți sociale

            Am menționat deja conceptul de evident, însă el are o importanță mai mare decât am punctat până acum, și reprezintă un mod util de a conceptualiza cum se simte subiectiv inteligența.

            Cu cât ești mai inteligent, cu atât te prinzi mai repede de diverse lucruri, și ești mai capabil de a identifica tipare acolo unde alții nu le văd. Cu cât îți este mai ușor să faci acest lucruri, cu atât ți se par mai evidente.

            Să luăm drept exemplu un concept evident pentru majoritatea oamenilor: permanența obiectelor. Undeva la vârsta de 7-8 luni, majoritatea copiilor învață că obiectele nu dispar pur și simplu atunci când ies din câmpul vizual, ci continuă să existe independent de capacitatea de a le vedea continuu.

            Imaginează-ți un om al cărui IQ este în jur de 50 și care nu înțelege permanența obiectelor; încercând să comunici cu el, ai observa în scurt timp că este foarte frustrant și dificil de întreținut o conversație. 

            Cel cu inteligența redusă va fi confuz și frustrat de cuvintele complicate ale celuilalt, în timp ce individul mai inteligent va fi frustrat de inabilitatea interlocutorului său de a înțelege un lucru simplu. Un lucru evident. 

            Acest lucru este valabil oriunde pe spectrul inteligenței: o diferență de 50 de puncte este copleșitoare, fie că e vorba de 75-125, sau de 140-190.

            Întâlnisem undeva o diferență maximă tolerabilă propusă de 30 de puncte (două deviații standard), însă nu pot confirma. Cu toate acestea, deși este un număr speculativ, mi se pare intuitiv și suspectez că se potrivește cu realitatea. 

           Ce înseamnă toate astea? În primul rând, înseamnă că o diferență de +30 de puncte va face dificilă comunicarea între doi oameni. Dar cea mai interesantă consecință statistică este izolarea care rezultă:

            D.p.d.v. al sociabilității, cel mai practic ar fi sa ai IQ 100, pentru că îți oferă cea mai mare acoperire a populației, și deci te poți înțelege cu cei mai mulți oameni. +/- 30 față de 100 înseamnă 70-130. În acest interval se încadrează 95% din populație, deci o persoană cu IQ 100 va putea comunica relativ ușor cu aproximativ 90% din populație. 

            Dacă luăm, în schimb, un individ cu IQ 145, va fi limitat la cei cu IQ peste 115, adică 15% din populație.

            Asta explică izolarea pe care o experimentează persoanele care se apropie de cele două extreme ale spectrului de inteligență.

            Încă o informație pe care nu o pot confirma, dar care are mult sens, este că majoritatea prietenilor unei persoane se află în zona +/- 15 puncte, ceea ce restrânge și mai tare opțiunile la care se poate aștepta o astfel de persoană.

Superinteligența 

            În cartea sa intitulată Superintelligence: Paths, Dangers, Strategies, Nick Bostrom prezintă, printre altele, mai multe tipuri de superinteligență, sau mai bine zis mai multe moduri în care se poate ajunge la ea. Mi s-a părut interesant de menționat și o ocazie bună pentru a recomanda (cu tărie) lectura cărții, care se găsește și în format audio pe YouTube.

            El descrie trei tipuri: superinteligență în viteză, superinteligență colectivă, superinteligență calitativă. 

            Superinteligența în viteză ar gândi la fel ca o inteligență normală (aici, normal înseamnă la nivelul oamenilor), însă mai repede. Imaginează-ți o versiune a ta care poate gândi de 100 de ori mai repede. Deși nu este o versiune mai "isteață", performanța ei va depăși pe a oricărui om, fiind capabil de a procesa cantități enorme. Imaginează-ți să înveți orice piesă pentru pian în câteva minute, maximum o oră, indiferent de dificultate. 

            Superinteligența colectivă ar fi alcătuită din mai multe inteligențe normale, dar conectate și cu transfer de informații practic instantaneu între ele. O astfel de entitate ar putea împărți o problemă în componente și să rezolve pe fiecare în parte, concomitent, în loc să trebuiască să le ia pe rând. 

            Bineînțeles, pot exista și combinații ale celor două, care ar crește exponențial inteligența sistemului respectiv: 100 de minți conectate care gândesc de 100 ori mai repede decât normalul. Ar fi adaptată atât la probleme ce necesită rezolvare seriată (fiecare pas în ordine) cât și la probleme cu rezolvare în paralel (mai mulți pași pot fi realizați concomitent). 

            Superinteligența calitativă, însă, trebuie să fie de departe cea mai interesantă. Nu ai o colecție de inteligențe, și nici nu gândesc neapărat mai repede, însă calitatea calculelor pe care le face este net superioară. Își pune problema într-un mod total diferit, care îi dă acces la soluții ori mai rapid, prin eficacitate, ori mai corecte și/sau complete.

Viteză vs. precizie

            După cum am sugerat și anterior, inteligența nu este întotdeauna sinonimă cu viteza.

            Pentru aceeași calitate a răspunsului/soluției obținute, agentul inteligent va fi într-adevăr mai rapid. Cu toate astea, răspunsurile rapide pot uneori să fie rezultatul unor algoritmi de heuristică, adică un algoritm mai rapid care oferă un răspuns mai puțin precis, dar care poate fi util în unele contexte. 

            De exemplu, poate e prea costisitor să faci o căutare riguroasă ca să verifici dacă un cod de bare e de la magazinul tău sau nu, dar știi că aproape toate codurile de la tine, cu câteva excepții, se termină în 123 sau 124. Știind asta, verifici doar acele numere, având o acuratețe de 95%. Emoțiile sunt, de asemenea, o formă de heuristică, ce estimează aproximativ contextul și oferă o acțiune rapidă.

            Un agent calitativ mai inteligent poate fi mai lent în a găsi soluția unei probleme, dar poate găsi o soluție mai completă, să spunem.

            Să luăm jocul de șah, unde există puzzle-uri concepute în așa fel încât există doar o singură soluție care, de obicei, reprezintă o tactică sau un mat (găsește mat în două mutări, sau dublu atac etc.).

            Chiar dacă alții sunt mai rapizi în a găsi soluțiile la puzzle-uri de nivel 1 și 2, poate ei se chinuie 30 de minute la un puzzle de nivel 7 și tu îl faci în 5 minute. 

            Bineînțeles, cele două pot coexista.

Există lucruri pe care nu le vom putea înțelege niciodată?

            Probabil, dar mă aștept ca limita să fie mult mai sus decât avem impresia. Făcând referire la experimentul imaginar cu maimuța și banana în cușcă, sau la ce se întâmplă când jucăm șah cu supercomputere, este clar că putem analiza și înțelege soluții chiar dacă nu suntem noi capabili de a le produce.

            Problema este, însă, puțin mai nuanțată de atât, și necesită clarificarea întrebării: la ce fel de înțelegere ne referim?

            Dacă ți-aș spune că eu văd o culoare în plus, pentru că am un receptor care e sensibil la alte lungimi de undă ale luminii, ai putea înțelege asta la nivel cognitiv, dar nu la nivel de experiență. Aceasta este de fapt problema qualiei, sau a experienței subiective, despre care este posibil să scriu ulterior.

            Nu pot nici să înțeleg cum e să fii liliac și să vezi lumea prin ecolocație, ca sunete.

            O mare problemă aici este bariera limbajului. Pe scurt, limbajul nu poate comunica experiența directă, ci doar o convenție unanim acceptată pe care o asociem cu experiența. Mai concret: de unde știi că roșul meu e roșul tău? Dacă eu în loc de roșu aș fi văzut albastru de la naștere și viceversa, ar fi imposibil să îmi dau seama, pentru că toata viața l-am numit roșu, chiar dacă în creierul tău s-ar fi văzut ca albastru. Voi dezvolta problema altă dată, dar ideea e că limbajul nu poate comunica unități fundamentale de experiență. Nu pot explica cum se simte durerea. Încearcă să ii explici cuiva care nu a simțit vreodată un orgasm, care este senzația respectivă. Poți încerca să oferi comparații, însă nimic mai mult. 

            Deci limbajul în sine are niște limitări, iar asta e o problemă, pentru că limbajul e strâns corelat cu cogniția noastră. 

            O presupunere interesantă ar putea fi că, atât timp cât poate fi exprimat integral prin limbaj, putem înțelege. Cu toate acestea, toți avem experiențe cu oameni care nu înțeleg ceea ce li se spune, și nu dintr-o lipsă de comunicare adecvată.

            Concluzia? Există probabil o limită la inteligența noastră, și deci la câte lucruri putem să găsim noi, dar nu ne exclude de la a înțelege soluții produse de agenți superinteligenți. Cu toate acestea, sunt cu siguranță lucruri pe care nu le putem înțelege 100%. Acest lucru nu e un refugiu pentru "god of the gaps" al religioșilor care descoperă apologetica, și nu înseamnă nici că natura are elemente non-cognoscibile sau supranaturale. Nu poți spune "nu știu/nu înțeleg, DECI [inserează aici afirmație despre realitate]", pentru că ar fi echivalentul a "nu știu, deci știu".

Ereditate vs. Mediu

            Cele două sunt oricum greu de separat. Degeaba ai gene bune, dacă părinții tăi nu te expuneau la cât mai multe cuvinte când erai bebeluș. Lucrurile acestea se află în afara controlului tău.

            Cu siguranță există o componentă genetică a inteligenței: o pisică nu va fi la fel de inteligentă precum un om de IQ 100, indiferent ce face, iar acest lucru se datorează geneticii, care dictează ce fel de arhitecturi neurale sunt construite și așadar ce gânduri vor avea loc.

            Cel mai probabil, inteligența NU poate fi schimbată. Bineînțeles, dacă îți tai jumătate de creier, sau consumi un litru de vodcă zilnic timp de 40 de ani, capacitatea cognitivă va scădea.

            Nu este clar, însă, dacă putem face ceva ca să depășim pragul de inteligență care ne este "predestinat". Cu toate acestea, același lucru ar putea fi spus despre condiția fizică, însă 99% dintre oameni sunt extrem de departe de limita naturală a capacităților fizice de care ar putea dispune.

            Creierul trebuie menținut activ, atât în mod direct (citit, șah, rezolvat probleme, matematică, fizică, scris și alte activități ce necesită cogniție), cât și în mod indirect: activitatea fizică este unul dintre cei mai buni predictori ai performanței cognitive. Efortul fizic este bun prin el însuși, fiind probabil cel mai bun mod de a păstra mintea trează și la capacitate maximă. Cei mai "high-performing" indivizi d.p.d.v. intelectual fac și sport, și nu degeaba.

            Încă ceva: dacă faci teste IQ în mod repetat, vei deveni mai bun la teste IQ, nu vei deveni mai inteligent. Scopul lor e să te expună la un tip de problemă cu care nu ești deja obișnuit, ca să estimeze capacitatea ta generală de adaptare a abilității de a rezolva probleme. 

Recunoașterea tiparelor

            O abilitate care caracterizează indivizii inteligenți este aceea de a recunoaște rapid tipare pe care alții ori le văd mai greu, ori deloc.

            Această abilitate nu este ea în sine inteligența, dar este mâna ei dreaptă și fața ei. Ea reprezintă, de fapt, capacitatea de a abstractiza o situație și de a face generalizări cât mai utile și reprezentative pentru realitate. O generalizare poate fi că oamenii respiră, iar un agent de IQ 20 s-ar putea să vadă 10 oameni că respiră, și tot să nu înțeleagă că e o proprietate comună.

            Uneori identifici proprietatea comună, dar nu știi ce o cauzează. Aici se încadrează diagnosticele medicale și algoritmii asociați.

            Cu cât recunoști mai multe tipare, cu atât ai o hartă mai complexă a cum funcționează lumea, hartă pe care o numim model. Modelele pot fi mai bune, sau mai puțin bune, și reprezintă felul nostru de a conceptualiza lumea.

Modele

            Fiecare om are propriul model cognitiv, un cumul de procese cognitive ce au rol în înțelegere și în predicție. Modelele le întâlnim pretutindeni, fie că adresează aspecte mai specifice sau mai cuprinzătoare ale realității. Un model economic, spre exemplu, este o versiune simplificată a realității ce ne permite să observăm, înțelegem și să facem previziuni legate de comportamentul economic. Teoria muzicală este un model, de asemenea, ce oferă un set de principii și interacțiuni, cu care putem prezice cât de bine va suna o anumită combinație de sunete. 

            Pot fi propuse o infinitate de moduri de a judeca valoarea modelelor, însă cel mai unanim acceptat actualmente este metoda științifică: cu cât un model are o putere explicativă și predictivă mai mare, cu atât este mai valoros, adică îl considerăm mai aproape de realitate. Să luăm, spre exemplu, fizica newtoniană și relativitatea generală a lui Einstein. Motivul pentru care considerăm mai validă teoria relativității este pentru că ea explică mai multe situații decât mecanica pur newtoniană. Mai precis, anumite observații precum orbita neregulată a planetei Mercur nu ar avea o explicație pertinentă, dacă ar fi să considerăm că mecanica clasică a lui Newton este modelul cel mai reprezentativ pentru realitate. Relativitatea generală explică mai multe, cu mai puține presupuneri, fiind astfel mai aproape de realitate. Și nu numai asta! Un model are capacitate predictivă, ceea ce s-a observat foarte bine în cazul relativității generale: aceasta prezice că universul nu poate fi static, fapt confirmat de observațiile astronomice ale telescopului spațial Hubble; a prezis cu succes și fenomenul de gravitational lensing, în care câmpurile gravitaționale suficient de puternice afectează traiectoria razelor de lumină. Un alt fenomen prezis cu mare succes este prezența găurilor negre, o descoperire remarcabilă în astrofizică.

            Metoda științifică reprezintă astfel și o metrică pentru evaluarea modelelor. Posibil să găsim algoritmi mai inteligenți de evaluare în viitor, însă momentan servește bine drept exemplu în discuția noastră.

            Modelele nu sunt rezervate strict domeniilor științifice, deși acelea sunt mult mai riguroase. Fiecare avem un model explicativ pentru comportamentul uman: un set de idei despre cum gândesc și acționează ceilalți oameni, care ne ajută să navigăm prin situațiile sociale și să anticipăm acțiuni ale agenților externi cu care interactionăm.

            Toate aceste modele pot fi considerate ca fiind oarecum specifice: OK, relativitatea generală vorbește despre pătrățica asta de realitate, modelele economice despre altă pătrățică și asa mai departe. Însă am putea considera un cumul al tuturor modelelor pe care un individ le folosește, un model generalizat, ca o funcție prin care filtrăm ce vedem și auzim și comparăm cu rezultatul modelului. 

            "Cum adică, Denis, spui tu că X-ulescu a fost ales președinte? Dar [în modelul meu al realității] știam că nu prea îl agreează lumea!"

            Comparând cu previziunile acestui model, hotărâm ce sună plauzibil și ce nu sună.

            Problema pe care trebuie să o adresăm, atunci, este despre cum hotărâm ce să integrăm în al nostru minunat model, cum hotărâm ce rămâne și ce nu, ce face ca un model să fie mai bun decât altul.

            Pentru că da, există modele mai bune decât altele, fără doar și poate. În cuvintele lui Exurb1a: "Dacă doi oameni ar încerca să construiască o rachetă, iar unul dintre ei ar face-o pe a lui pe bază de oxigen lichid și folosind legile fizicii, iar celălalt ar umple rachetă lui cu pipi de dragon și bune intenții, cine crezi tu că s-ar bucura de o băutură răcoritoare pe lună în vreo trei zile?" Din nou, metrica pare a fi reprezentată de obiective și de cât de bine și de eficient pot fi ele îndeplinite.

Inteligența emoțională 

            Mulți se laudă că, deși nu ar dispune de o inteligență convențională, sunt înzestrați cu divina inteligență emoțională. În acest fel, ei găsesc un substituent psihologic pentru inteligența care consideră ei că trebuia să le ofere măcar o parte din valoare. Unii fac apel la izolarea socială pe care am discutat-o anterior, atribuind-o unei incapacități a oamenilor inteligenți de a fi și buni, pe lângă.

            Bineînțeles, acest lucru este eronat. Mă voi limita la a spune că acest fenomen este probabil o combinație dintre nevoia de validare personală și resentiment, combinate cu o analiză slabă și superficială a problemei în cauză.

            Oamenii nu interacționează în mod aleatoriu. Astfel, există tipare de comportamente, de conversații și de orice ar putea fi asociat sau atribuit emoțiilor, socializării, empatiei etc. 

            Fiind vorba, în fond, de niște tipare, este evident că un agent mai inteligent va fi mai capabil să identifice aceste tipare. Acuzația ar putea fi formulată altfel: inteligența nu te face să fii orb la ce spun emoțiile oamenilor, dar probabil te face mai puțin interesat de ele.

            Izolarea persoanelor inteligente în societate nu este o inaptitudine, ci o simplă consecință statistică. Dacă comunicarea între cineva cu IQ 100 și cineva cu IQ 150 este deficitară, este în egală măsură vina amândurora, am putea spune, însă persoana cu IQ 100 va avea mai mulți oameni asemănători ei, iar impresia cu care va rămâne este una de vastă aptitudine socială.

            Aceste lucruri se aplică inteligenței generale, nu persoanelor care manifestă sindrom de savant, când sunt foarte pricepute la un număr limitat de sarcini, dar incapabile să țină pixul în mână cum trebuie. Un calculator de șah e foarte inteligent la șah, dar nu în general, și nu va fi capabil să înțeleagă tiparele emoțiilor.

            Inteligența nu este o chestie separată de emoții, de parcă nu ar avea acces la ele, ci poate fi informată de existența lor și poate elabora diferite comportamente drept răspuns.

            Inteligența generală include "inteligența emoțională", iar cele două NU sunt necesar exclusive.

Instrumente ale agentului inteligent

            Multe dintre capacitățile creierului sau ale altor sisteme de calcul pot interacționa cu inteligența, și pot crește eficacitatea agentului.

            Cel mai important ar fi memoria și, prin urmare, deșteptăciunea. Cel mai eficient la rezolvarea unei probleme o să fie cel care deja a rezolvat-o. Să dispui de informație în memoria ta este o unealtă absolut superputernică.

            Poți părea inteligent dacă te prinzi rapid de o ghicitoare, dar poți fenta acest test dacă ai citit aseară toată cartea de ghicitori și pur și simplu știi răspunsul fără să te gândești.

            Un agent inteligent va dori în general să maximizeze numărul de cunoștințe din banca lui de informații, pentru că vor fi utile indiferent. Cu toate acestea, viața umană este limitată, astfel că inteligența poate fi utilizată și pentru a gestiona și a hotărî ce e necesar de învățat pe de rost și ce putem improviza pe loc, din istețime.

            Conștiența, sau abilitatea de a înțelege propria existență și prezența experienței subiective, este de asemenea utilă, întrucât oferă un model mai complet al realității, și deschide noi căi de a se raporta la mediu și prin urmare de a atinge diverse obiective.

Inteligența Artificială 

            Când plănuiam inițial să scriu acest articol, adică în urmă cu vreo 4 ani, intenționam să adresez incredulitatea și "șovinismul biologic" foarte comun la vremea respectivă. După lansarea GPT3 și a altor transformatoare de text, încrederea în supremația creierelor biologice a mai scăzut în rândul oamenilor.

            Vreau să punctez doar următoarele idei: mașinile nu gândesc exact ca noi, dar nu au nevoie să o facă pentru a fi inteligente, iar conștiența, deși pare utilă, nu este necesară inteligenței, și este oricum nedemonstrabilă, din pricina problemei qualiei. Cum nu pot să explic ce este roșul în sine la nivel de experiență, nici conștiența nu poate fi demonstrată prin limbaj.

            Problema camerei chineze este bine cunoscută: în esență, problema implică un om închis într-o cameră, care primește întrebări în limba chineză printr-o fantă în perete. El răspunde la aceste întrebări utilizând un set de instrucțiuni precise pe care le are într-un manual de instrucțiuni, fără a înțelege vreodată chineza. Deși pentru un interlocutor extern poate părea că persoana din interiorul camerei este capabilă să înțeleagă și să răspundă în chineză, acesta nu posedă cu adevărat o conștiință sau o înțelegere a limbii.

            Indiferent, realizarea unei astfel de camere, dar cu un set de instrucțiuni extraordinar de inteligent, ar fi deosebit de utilă, indiferent dacă esențialmente camera nu înțelege ceea ce spune.

            S-ar putea ca în setul de instrucțiuni în sine să se afle înțelegerea respectivă, iar mecanismul fizic care o instanțiază să fie irelevant.

            Calculatoarele nu au aceeași arhitectură neurală pe care o avem noi, și nici programele pe care le simulează, cu rețele neurale. Acest lucru nu le va împiedica, în schimb, din a manifesta niște capacități cognitive extraordinare, așa cum am observat cu șahul și, mai nou, cu producerea de text coerent.

Notă de final:

Multe rămân de spus despre inteligență, însă acesta e un punct bun de pornire. Multă baftă celor curioși!