Motivație, disciplină, dependență și identitate personală

 

            Motivația nu funcționează absolut niciodată. Niciodată, în nicio circumstanță ce necesită efort pe termen lung, motivația nu va fi suficientă, iar uneori nu este nici măcar necesară. Adevărată valoare se regăsește în a depăși nevoia de motivație, iar singura cale este disciplina. Iar cea mai bună metodă de a instaura disciplina, este redefinirea propriei identități. 

            Ce fel de persoană sunt eu? Sunt genul de persoană care fumează? Dacă mi-am permis să mă definesc astfel, asta voi face, pentru că ăsta sunt eu. În depășirea dependenței, un pas esențial este redefinirea sinelui. Cine crezi că va avea mai mult succes în a se lăsa de fumat: persoana care se gândește “vai, ce greu îmi e să nu fumez, obișnuiam sa ies cu prietenii și să o fac, acum nu mai pot și este atât de dificil”, sau cea care a decis că nu mai vrea sa fie genul de persoană care acceptă când i se oferă o țigară? 

            Dacă tu te înțelegi pe tine ca fiind doar un fumător care se lasă, automat pleci de la premisa că ești fumător, astfel că devine din oficiu imposibil să te lași pe bune. Chiar dacă nu ai fumat de un an, tu doar te abții, pentru că ești fumător. Știi că ai dori să fumezi, dar te lupți cu tine. În realitate, cei care abordează astfel nu ajung la succesul unui an întreg de abstinență. Dacă în schimb hotărăști că nu mai ești genul de persoană care sa o facă, lupta va fi de partea ta. Devine ceva mai ușor să iei decizia de a nu fuma, pentru că nu te bați cu tine, cu propria identitate. Bineînțeles, la început va fi dificil indiferent, dar cursa adevărată este cea pe termen lung.

             Lucrurile stau în același fel și când vine vorba de alte comportamente: sunt genul de persoană care învață din timp pentru cursuri și își predă proiectele la timp? Sau poate sunt genul de persoană care nu lasă niciodată vase murdare în chiuvetă. Până la urmă, acționăm în funcție de cine credem ca suntem, și care este poziția noastră în lume.

             Există o similaritate foarte mare între orice obicei avem și un tipar de dependență: cu cât întreprinzi mai mult o acțiune, cu atât este mai bătătorită cărarea respectivă. Obiceiurile pe care le ai de 30 de ani sunt mai bătătorite decât asfaltul, în timp ce acțiuniile dificile de care nu te poți ține mai mult de o zi sunt pline de buruieni, liane și copaci ce stau în drum. Dacă, în schimb, mă redefinesc pe mine, redefinind cărările pe care vreau sa merg (“gata, de acum nu mai ocolesc fără sens și mă duc direct unde trebuie, chiar dacă nu e un drum pe acolo în linie dreaptă, momentan”) atunci o să se remodeleze și peisajul de obiceiuri pe care le am. Important este că dificultatea nu se mai află în a lua decizia în primul rând, ci rămâne doar dificultatea intrinsecă acțiunii: antrenamentul de forță, spre exemplu, va fi egal de dificil, poate chiar și mai și, însă nu vei sta să te gândești și să te auto-convingi că ar trebui să îl faci.

             În multe moduri, această analogie aduce a conceptul de “eternă reîntoarcere”, propus de Nietzsche: ce faci azi cu viața ta, vei face și mâine, și poimâine, și tot restul vieții, și asta se va întoarce la tine. Grupurile de oameni cu care stai azi sunt cele cu care ai stat ieri și asa mai departe.

             Dacă ai trecut de partea inițială în care te redefinesti, nu înseamnă că e gata. M-am lăsat de zahăr și de dulciuri de 5 săptămâni, dar ieri aveam poftă de un baton cu cremă de ciocolată. Însă, pentru că am mai luat decizia asta de zeci și zeci de ori, am spus pas fără să mă gândesc prea mult, fără să fie un chin și să mă gândesc la acel dulce pentru încă 10 minute. În secunda în care ieșisem din magazin, am și depășit dorința.

De reținut însă este că, atunci când vine vorba de abstinența de la dulciuri, nu procesul de abstinență este cel dificil, ci luarea deciziei, în timp ce la un antrenament, sa spunem, procesul este prin el însuși dificil. Din fericire, multe activități precum cititul, scrisul și altele care cizelează mintea și dezvoltă caracterul, sunt mai mult din categoria celor unde luarea deciziei și a inițiativei sunt de fapt piedica principală. De asta este esențial să te gândești la propria persoană ca la cineva care caută să cunoască, să își atingă potențialul maxim. Nu trebuie să te minți singur, dar trebuie să te modelezi conștient.

             Dacă tu și iubita ta v-ați despărțit și împăcat o dată, devine mult mai ușor să se repete. De ce? Pentru că deja știi că ești genul de persoană care permite asta. Mulți suferă aici de disonanță cognitivă: “eu nu aș accepta în mod normal așa ceva, dar ea e specială”.

             La un moment dat începusem să citesc și să studiez Faust de Goethe. La început, nu aveam pasiunea și interesul pe care le port acum, însă am decis în mod activ că sunt genul de persoană care citește lucrări excepționale, și că o să parcurg Faust pentru că asta e ceva ce eu aș face. Alege în mod activ cine ești, în loc să te lași influențat total.

             Un exemplu clasic de influență externă asupra identității personale este binecunoscutul “efect Halo”: Impresia îndrumătorului asupra capacității elevului său influențează drastic succesul celui din urmă. Studiile au observat că, dintre doi copii cu potențial egal, dacă profesorul de sport decide că unul dintre ei poate deveni un atlet mai bun, această previziune se va adeveri: profesorul va acorda mai multe resurse elevului pe care îl consideră drept având mai mult potențial, iar elevul în cauză se va redefini pe sine ca fiind priceput la activitatea respectivă. Toate acestea, bineînțeles, în opoziție directă cu tendința pe care o va avea celălalt elev.

             Putem așadar observa cum, dacă permitem altor persoane să ne definească, ajungem să le dăm dreptate, ca o profeție ce se adeverește singură.

             Multe dintre obsesiile non-clinice au și ele un caracter asemănător: când o mamă spune “nu suport să nu fie aranjate borcanele după înălțime și pe culori”, de multe ori ce se întâmplă de fapt este că, la un moment dat, s-a definit așa pe sine. Acest fapt nu indică deci o incapacitate, ci o obișnuință scoasă din neant și bătută cu ciocanul în circumvoluțiunile creierului.

             “Nu pot să sar peste pârâu”. Dacă tu chiar te convingi asta, va deveni adevărat. Te autolimitezi în acțiuni, pentru că te definești printr-o variantă amputata a ta.

             Cât de pline de vitalitate și valoare ar fi viețile noastre, dacă am acționa cum știm că trebuie! Dacă nu am pune un perete între ce știm că ar fi bine să facem și ceea ce facem, ce suntem de fapt. Singura cale înspre asta este eliminarea nevoii de motivație. Pentru asta, este nevoie de disciplină, iar singura cale reală către disciplină este să o facem să nu se simtă a disciplină. Să fie natural, să fie pur și simplu ceea ce faci tu ca persoană. Fă ceea ce știi că trebuie sa faci. Fii ceea ce vrei să fii și plonjează direct în apă, pentru că nu există ocolișuri reale. Nu te poți evita pe tine, asa ca fii ceva ce nu vrei sa eviți.

P.S.: Trebuie să postez partea a doua, în care voi explica cum, de fapt, identitatea e o chestie la care nu ar trebui să te raportezi echivalând valoarea ta cu identitatea, ci prin efort și acțiune. Cumva în spiritul a ceea ce am scris mai sus despre disciplină. Textul ăsta e vechi de mai bine de un an și voi completa cu niște idei mai în temă cu ce cred acum.