Reîncarnare prin idei

"Nu există nimic care să merite gândit și să nu se fi gândit cineva deja; trebuie doar să încercăm să o gândim din nou." 

Johann Wolfgang von Goethe, "Maximen und Reflexionen" 

            De multe ori am pățit să am un gând de care să fiu foarte mândru, crezând că am descoperit o idee nouă și extraordinară, doar pentru a afla mai târziu că un filosof de acum X sute de ani a descris deja toată povestea asta. 

            Prima astfel de realizare pe care mi-o amintesc a fost determinismul. Eram în clasa a IX-a și, plictisindu-mă în pauză, am pus degetul pe următoarea idee: dacă universul ar avea aceleași condiții inițiale la începutul timpului, oare s-ar desfășura la fel? Pe moment mi s-a părut absolut evident și genial: natura are niște legi, iar date fiind niște condiții inițiale, cu acel set de legi poți ajunge doar la un rezultat. Aceasta a fost ideea mea primitivă de determinism, pe care am numit-o Principiul Condițiilor Inițiale. Păcat că inițierea ideii în sine nu a fost a mea. 

            La fel am pățit și cu problema qualiei ("oare roșul meu e roșul tău?"), dualismul proprietăților și atâtea altele. Ba chiar va urma un articol despre Etica Structurilor Mentale, care pornește de la gândiri asemănătoare cu ce au copt deja germanii înaintea mea, dar care sper să ilustreze un tablou diferit și totuși interesant al comportamentului uman. 

            Bun, am văzut perspectiva naivă a celui nou apărut pe lume care redescoperă roata, dar ce ar spune cei de la care a originat ideea? Îmi place să cred că cine a inventat ideea de determinism, dacă i-aș fi spus versiunea mea a aceleiași idei, ar fi entuziasmat de faptul că mai e cineva care să fi gândit la fel. 

            Schopenhauer a dezvoltat în tinerețea lui o întreagă filosofie, care acoperea atât metafizică, cât și etică. Nietzsche a descris-o ca fiind apogeul filosofiei occidentale, ducând tradiția idealistă la vârful ei cel mai înalt cu putință. 

            Tot în timpul vieții lui Schopenhauer au fost traduse și textele budiste pentru prima dată, deschizând o nouă poartă de explorare. Surpriza lui Schopenhauer, însă, a fost că budismul avea aceleași fundamente esențiale precum filosofia pe care o construise el. Astfel, magnum opus-ul lui, "Lumea ca voință și reprezentare", a primit confirmarea supremă, sub forma textelor ce condensau mii de ani de filosofie orientală. 

            De ce scrie lumea filosofie? De ce au loc discuții în primul rând? Intuiția mea îmi spune astfel: "oamenii vorbesc și scriu, pentru că vor să dea mai departe acele idei, și vor ca ideile să renască în mintea altcuiva". 

            Gândește-te, dacă ai muri, nu ar fi cât de cât liniștitor să afli că, undeva în lume, cineva îți va citi cărțile, lucrările, poate chiar jurnalele, iar acea parte din tine se va renaște în mintea cititorului? Poate chiar îi vei influența actiunile, post-mortem. Dacă îți place ideea de reîncarnare, dar ai o doză sănătoasă de scepticism față de ce debitează diverse religii, poți încerca să scrii! Ce alt mod mai sigur de a imortaliza felul în care gândești?