Problema Criteriului - de ce nu putem cunoaște adevărul

             Deși este problema centrală din spatele tuturor întrebărilor, problema criteriului rămâne destul de ignorată și trecută cu vederea, chiar și în educația formală în filosofie. Deși o veți întâlni în părțile introductive ale unor cărți de epistemologie, este puțin probabil să se pună suficient accent pe dificultatea rezolvării acestei probleme. În fond, nu putem ști nimic.

            Putem ilustra problema prin două întrebări foarte simple:

1. Care propoziții sunt adevărate?
2. Care sunt criteriile de determinare a propozițiilor adevărate?

            Privind aceste două întrebări, pare destul de evident că, dacă reușim să găsim răspunsul la una dintre ele, putem de acolo să îl găsim și pentru cealaltă întrebare. 

            În altă ordine de idei, dacă știu care propoziții sunt adevărate, pot, pornind de la analiza lor, să dezvolt un set de criterii. În mod reciproc, dacă fac rost întâi de niște criterii, pot după să determin valoarea de adevăr a propozițiilor.

            Modul în care intuiția umană rezolvă această problemă este de a selecta întâi niște criterii, și apoi de a deduce adevărul. Spre exemplu, putem stabili că percepțiile senzoriale sunt o sursă credibilă de informație, bună după care putem evalua diferite propoziții în raport cu acest criteriu, știind acum că propoziția trebuie să fie în concordanță cu percepțiile senzoriale.

            Problema însă este că nu poți răspunde la una fără să o ai pe cealaltă. Cum am putea noi să elaborăm niște criterii pentru determinarea adevărului, dacă nu avem exemple clare de adevăr? Și dacă presupunem că avem astfel de adevăruri certe, care sunt criteriile de determinare pe care bazăm această afirmație?

           

            Chisholm, care a reintrodus această problemă în atenția filosofiei contemporane, propune trei soluții. Din păcate, toate trei își presupun concluzia, o eroare importantă în raționament.

            Particularismul

            Particulariștii presupun care este răspunsul la întrebarea 1, apoi o folosește pentru a răspunde la 2. Începi cu niște propoziții pe care le presupui adevărate. Cuvântul cheie aici este presupune.

        Metodismul

            Metodiștii presupun care sunt criteriile, apoi le folosesc pentru a răspunde la întrebarea 1. Nu pot fi oferite motive mai profunde pentru care criteriile respective sunt valide. Le presupunem. Fie că este vorba de simțuri, memorie sau revelație divină, pot fi alese o multitudine de criterii, fără a putea însă fi justificată alegerea într-un mod care să nu fie circular în argumentare.

            Scepticismul

            Scepticii spun că nu putem ști răspunsul la niciuna. Problema este ironică, dar bine cunoscută: scepticii nu pot justifica această afirmație. Orice justificare ar face apel fie la un criteriu, fie la o propoziție pretins adevărată, și l-ar transforma pe loc în metodist sau în particularist.

            Să analizăm și alte opțiuni decât cele prezentate de Chisholm.

            Scepticismul Pyrrhonian

            Spre deosebire de scepticismul academic, descris mai sus, această formă de scepticism nu face afirmația "nu putem ști nimic", ci doar suspendă judecata, fără a afirma ceva concret. Este o non-soluție prin definiție.

            Există, totuși, alternative non-sceptice?

            Coerentismul

            Coerenteiștii încearcă să răspundă simultan celor două întrebări. Începem atât cu un set de propoziții, cât și cu unul de criterii, pe care le revizuim pe măsură ce ne efectuăm analiza. Poate inițial cred că percepția senzorială este un criteriu bun, dar colecteze mai multe date și îmi actualizez criteriul, rafinându-l și ajustându-l în așa fel încât să explice cât mai multe dintre propozițiile adevărate. Astfel, nu pornești de la zero, dar definești un sistem coerent, care are sens doar în propriul "framework". 

            Totuși, e foarte ușor de argumentat că acești coerentiști nu ar fi decât metodiști sub acoperire: el presupune că un maxim de coerență între criteriu și propozițiile adevărate este criteriul suprem. Coerența în sine este criteriul. De ce? Cum justificăm asta? Am putea la fel de bine să țintim spre un minimum de coerență între criterii și propoziții. De ce nu, pentru că nu ar fi practic? Deci criteriul este utilitatea practică? De ce? De când util înseamnă adevărat?

            Dacă întrebi de suficiente ori "de ce?", vei ajunge într-un final la această problemă, indiferent de unde pleci.

            Partea cea mai amuzantă e că probabil este nerezolvabilă. XD