Cum apare conștiența auto-referențială

 

Deși noțiuni cu privire la conștiența fenomenologică (experiența în sine, cum se simte să simți) sunt, mai mult decât sigur, inabordabile prin metoda științifică, putem răspunde la o problemă mai puțin dificilă, și anume aceea a corelatelor neurale ale meta-conștienței. Mai pe românește, cum putem noi să știm că noi înșine suntem un ceva? De ce am percepția asta care mă delimitează de lumea exterioară și cum a apărut ea. De aici și prefixul de meta, care descrie ceva auto-referențial, în acest caz: cum de sunt conștient că sunt conștient?

Să explorăm așadar cel mai pertinent model pentru emergența prin selecție naturală a meta-conștienței pe care l-am găsit până la momentul de față.

Propriocepție rudimentară la C. elegans

              Un prim pas istoric constă în apariția unui mecanism de detecție primitiv, pe care îl regăsim la un vierme nematod: Caenorhabditis elegans (C. elegans). Acesta beneficiază de 302 neuroni, al căror conectom a fost pus la punct în 1986. Unul dintre acești neuroni deservește o funcție aparte: aceea de recunoaștere a sinelui. Dacă viermele călătorește în cerc, ajungând înapoi la propria coadă, acest neuron va fi activat. Astfel, viermele are un grad de meta-conștiență suficient de înalt (1 neuron alocat) pentru a nu se auto-canibaliza.

             Complicarea propriocepției

              Pe măsură ce organismele devin mai complexe, propriocepția este și ea proporțional de complexă. Pentru a putea să te deplasezi în spațiu, ai nevoie de o bună înțelegere a poziției propriilor membre. Pe măsură ce această capacitate evoluează, apare și în sistemul nervos central o reprezentare în arhitectura neurală ce se ocupă cu procesarea informației respective: începi să dispui de un model complet al corpului tău în spațiu, cu o reprezentare punct la punct în cortexul senzitiv.

             Perspectiva cefalocentrică

              Deși întregul corp deține senzori, care permit interacțiunea cu lumea externă, cea mai mare parte a informației este colectată la nivelul capului. Astfel, putem explica de ce intuiția noastră sugerează că „eu”-ul ar fi „în cap”. Această percepție ar rămâne identică și dacă localizarea creierului ar fi diferită. Să spunem că ai creierul în măduva spinării: cum ai putea tu să simți acest lucru? Din perspectiva ta, simți vederea acolo unde sunt ochii, nu în cortexul occipital (aria cortical dedicată procesării vizuale). Astfel, observăm cum granițele sinelui emerg la interfața cu simțurile. Cumva, dincolo de simțuri este lumea, iar mai în interior de ele este sinele.

             „Theory of mind”, neuronii oglindă și peștii cu picioare

              Să ne întoarcem puțin înapoi în timp, cam cu aproximativ 375 de milioane de ani în urmă: Tetrapodele, vertebrate cu patru membre, au început să evolueze din anumite grupuri de pești, cum ar fi Tiktaalik, un fosil care prezintă caracteristici atât de pești, cât și de tetrapode. Acestea erau capabile să se deplaseze pe uscat și să se adapteze la medii terestre.

              Când ești un pește, lumea ta cognitivă este foarte simplă: din cauza vizibilității reduse de sub ape, aceștia nu duc nevoie de un sistem nervos care să își facă griji cu privire la prădători aflați la două sute de metri. Vezi pește mai mare, fugi.

              Odată ce ieși pe uscat, povestea se schimbă: începi să poți vedea la depărtare. Problema este urmatoarea: dacă tu vezi prădătorul de la un kilometru, și el te vede pe tine. Dat fiind că asta te poate pune în pericol, trebuie să deprinzi capacitatea de a putea procesa această informație, altfel vei fi eliminat din gene pool.

              Pentru a ști dacă te vede alt animal, trebuie să te pui în pielea lui „dacă aș fi unde stă el, și m-aș uita în aceeași direcție, m-aș observa?”. Acest proces cognitiv necesită o intuiție extrem de importantă: aceea că undeva în acel animal, se află o minte asemănătoare cu a ta. Această capacitate se numește „Theory of Mind” (teoria minții), și ne permite să facem acest tip de calcule, în mod intuitiv.

              Cam 50% dintre persoanele cu autism au probleme serioase în procesarea Theory of Mind. Dacă le arăți un copac cu degetul, și le spui „uite!”, în loc să se uite la copac, se vor uita la degetul tău. Ca să fii capabil să te prinzi că e vorba despre copac, trebuie să îți pui mintea ta în mintea celui care arată, și prin ochii lui să privești lumea.

              Dar ce legătură are Theory of Mind cu meta-conștiența? Ei bine, ce se întâmplă când aplici de două ori această infernță? Mai precis, ce se întâmplă dacă realizezi nu numai că e o minte ca a ta în celălalt individ, dar realizezi și că el gândește la fel, și face aceeași observație despre tine? Practic, te vezi pe tine, prin ochii lui. Astfel emerge prima idee de self complex, unindu-se cu hărțile cognitive senzoriale de propriocepție și cu percepția barierei cu lumea la interfața cu simțurile.

              Putem justifica, oare, această ipoteză? Neuronii oglindă oferă, din fericire, un substrat anatomo-funcțional care poate confirma existența unei rețele ce procesează Theory of Mind. Ai pățit vreodată să vezi o filmare cu cineva lovit grav, și imediat să te strâmbi și să experimentezi la rândul tău o simulare a durerii respective? Acest lucru este cauzat de activitatea neuronilor oglindă, care „oglindesc” în tine senzații pe care le deduci ca fiind simțite de alți indivizi. Acest lucru corespunde direct ideii de Theory of Mind: intuitiv faci o corelație între mintea ta și o minte pe care o presupui existentă în capul celuilalt.

              Activitatea lor poate fi monitorizată și cu ajutorul unei electroencefalograme (EEG), care măsoară activitatea electrică a creierului sub formă de unde cerebrale, folosindu-se de electrozi de suprafață. Una dintre aceste unde, și anume unda miu, este activată atunci când simulăm scenarii precum cele descrise anterior. De asemenea, ele preced orice mișcare voluntară pe care o facem. Dacă văd pe cineva că mișcă brațul drept, doar observând, deși nu îmi mișc propriul braț, în creierul meu vor apărea unde miu în zona care se ocupă de mișcarea brațului. Acest lucru dovedește că procesăm mișcările celorlalți în același loc în care le procesăm pe ale noastre.

              Astfel emerge, cel mai probabil, conceptul meta-conștient de „sine”, această explicație făcând apel exclusiv la noțiuni de neurofiziologie, evoluționism, selecție naturală și metodologie științifică. Mai există componente esențiale, precum claustrumul, însă acesta rămâne de explicat într-o postare viitoare, întrucât este mult prea interesant și complex pentru a fi regăsit abia la finalul unei prezentări.