Gelozia este schizofrenie

Nimeni nu înțelege cu adevărat schizofrenia. Este, probabil, cea mai fascinantă și totuși elusivă boală dintre toate. Halucinații, paranoia, delir psihotic. DSM-5, Manualul standard de diagnostic al tulburărilor mentale, eșuează grav când vine vorba de a explica orice legat de natura schizofreniei. Și chiar și când vine vorba de diagnosticul bolii, nu există nimic obiectiv. Citez: „La ora actuală nu există teste radiologice, de laborator sau psihometrice care să confirme diagnosticul.” Nu putem detecta obiectiv nici prezența, dar nici măcar absența bolii. Imaginează-ți asta: nu poți dovedi că o boală există sau nu, dar totuși dai un tratament pentru ea. Cum ți se pare?

Totuși, știm sigur că există ceva. Dacă vorbești cu o persoană schizofrenică, te prinzi imediat că ceva nu e în regulă. Dar cum ar fi dacă ceva ne-a scăpat, în toată căutarea de a analiza științific schizofrenia, ca pe o boală? Cum ar fi dacă ai putea înțelege chiar acum, în momentul ăsta, cum se simte schizofrenia?

Pregătește-te să afli cum concepția psihiatrică a schizofreniei s-ar putea să fie total eronată, ce legătură are schizofrenia cu insecuritatea și identitatea personală și, nu în ultimul rând, o corelație absolut fascinantă între gelozie și schizofrenie, care s-ar putea să îți schimbe drastic modul de a înțelege acest fenomen misterios.

Cum arată comportamentul unei persoane schizofrenice? Pentru că nu avem moduri obiective de diagnostic, psihiatrii se orientează după o serie de simptome, pe care le bifează de pe o listă. Dacă ai combinația potrivită de simptome, vei fi diagnosticat cu schizofrenie. 

Dacă intri în vorbă cu omul schizofrenic, îți vei da seama că ceva e foarte greșit la cum gândește. Vorbirea e dezorganizată, și face tot felul de asocieri haotice între chestii care nu au legătură. „Merg acasă, că e rece copacul și am să uit că mă fură telefonul”. Ocazional poate să aibă mișcări ciudate, dezorganizate, care nu au niciu scop evident. Cel mai faimos simptom caracteristic schizofreniei este cu siguranță prezența halucinațiilor. Persoana vede, aude sau chiar miroase lucruri sau persoane care nu sunt acolo. Vocile din cap sunt o halucinație. Și cu toate astea, până și tu ai o voce în cap, doar că se întâmplă să te identifici cu ea. Foarte des o să vezi că schizofrenicii au idei deliriante. Poate au impresia că luna e de fapt o bază militară secretă, făcută special să îi spioneze pe ei. Sau poate cred că toți membri familiei lor au fost înlocuiți cu clone identice, și că familia lor originală a fost răpită de extratereștrii. 

Toate acestea sunt foarte ciudate, dar se învârt în jurul  a câteva teme recurente: idei deliriante, paranoia și asocieri haotice, între concepte fără legătură. Creierul schizofrenic este prea interconectat, până în punctul în care vede legături între absolut orice, chiar dacă nu le poate justifica sau raționaliza, iar aceste conexiuni neașteptate îi hronesc paranoia și anxietatea.

Medicii psihiatri, bineînțeles, vrând să facă din psihiatrie o știință cel puțin la fel de exactă ca restul medicinii, au încercat să găsească exact cauza acestor schimbări de comportament și de tipare de gândire. Ce cauzează de fapt schizofrenia?

Dacă mergi la cursuri la facultatea de medicină, vei afla că cea mai populară explicație este dopamina. Dacă dai blocanți de dopamină, dispar halucinațiile. Deci schizofrenia e cauzată de dopamină? Nu tocmai. Culmea, deși cea mai populară explicație pentru decenii a fost exact asta, să dai vina pe un neurotransmițător cum ar fi dopamina, glutamatul, sau poate chiar serotonina, astăzi știm că ideile astea sunt în mare parte greșite.  Aparent, a fost doar o presupunere. O doamnă doctor psihiatru respectată în Marea Britanie,  pe nume Johanna Moncrieff, a publicat un articol științific în 2009, intitulat „O Critică a Ipotezei Dopaminergice a schizofreniei și psihozei”, în care spune foarte clar în felul următor:

„ Faptul că toate medicamentele antipsihotice blochează receptorii de dopamină  […] este adesea considerat cea mai puternică dovadă că activitatea crescută a dopaminei este implicată în [apariția] simptomelor psihotice sau a schizofreniei acute. Presupunerea de bază aici este că medicamentele acționează asupra fiziopatologiei responsabile de generarea simptomelor, însă există o explicație alternativă pentru acțiunea terapeutică a acestora. Mai degrabă decât să inverseze [procesul bolii], beneficiile antipsihoticelor ar putea rezulta din starea neurologică caracteristică pe care acestea o induc. La voluntari sănătoși, antipsihoticele produc o stare de încetinire fizică și mentală, precum și de aplatizare sau detașare emoțională. Aceste efecte caracteristice ar putea explica abilitatea lor de a reduce impactul fenomenelor mentale anormale, cum ar fi delirurile și halucinațiile.”

În alte cuvinte, antipsihoticele mai mult te ramolesc mental, și inhibă psihoza doar pentru că te inhibă pe tine cu totul. Îți dau volumul mai mic la existență. Dopamina este acțiune și anticiparea acțiunii. Când creierul trimite o comandă să te miști de pe scaun, o face prin dopamină. Când ești dependent, dopamina te face să duci mâna către sticla de alcool. Dacă dopamina este fenomenul din spatele acțiunii și motivației, atunci nu de de mirare că funcționează, oarecum. Ce-i drept, dacă ești într-o semi comă volițională, nu prea mai ai cum să fii psihotic.

Așadar explicațiile actuale ale psihologilor și psihiatrilor sunt pline de găuri, și ne lasă mai mult cu întrebări decât cu răspunsuri. Cu cât se chinuie mai tare să discute științific despre schizofrenie, cu atât e mai clar că nimeni nu știe despre ce este vorba de fapt. Nici schizofrenia și nici măcar depresia nu sunt cauzate de un așa zis imbalans de neurotransmițători. Nu există nicio dovadă cum că ar fi, iar cele mai mari metaanalize și sinteze de literatură științifică arată că nu există nicio corelație.

Din fericire, există oameni care și-au pus problema asta mai de mult. Oameni care au intuit că medicina s-ar putea să dea de câteva piedici în încercarea de a elucida natura schizofreniei. Hai să explorăm ideile fascinante ale unui psihiatru despre care sigur nu ai auzit niciodată.

R.D. Laing a fost un psihiatru scoțian, un rebel al psihiatriei tradiționale, care a redefinit modul în care privim bolile mentale, văzând schizofrenia nu ca o boală, ci ca o reacție logică la un mediu alienant. Ca și cum ai spune că depresia nu e o boală în sensul strict, ca tuberculoza spre exemplu, ci reacția ta normală la faptul că trăiești o viață care nu îți place.

Viziunea lui era simplă: când omul schizofrenic începe să depersonalizeze oamenii din jurul său, și spunem că sunt clone sau copii, sau orice altă depersonalizare, spunem că e nebun. Dar în momentul în care noi ne uităm la el ca la un pacient, un purtător al unei boli, un imbalans chimic, facem exact același lucru. Îl stârpim de umanitate. Și nu numai că acest proces este ipocrit, dar ne încețoșează vederea și judecata și de multe ori chiar agravează starea pacientului.

El a pornit pe această idee când a scris cartea The Divided Self (Sinele Divizat), și a încercat să afle răspunsul la o întrebare esențială: cum se simte să ai schizofrenie? 

Laing s-a bătut pentru umanizarea psihiatriei. Voia să înțeleagă cu adevărat condiția existențială a pacientului, și să poată lua decizii informate. 

Cuvântul schizofrenie vine de la „schismă”, adică separație. Există multe nivele la care, într-adevăr, are loc o schismă drastică între lumea internă a pacientului și lumea externă, în care trăim cu toții. O schismă între percepții și realitate, adică halucinații. O schismă între emoții și realitate, în care vezi cum emoțiile schizofrenicului sunt total nepotrivite. O schismă între masca pe care pacientul o prezintă celorlalți, și cum se simte el de fapt. O schismă până și între gândurile pacientului, pentru că par complet fără legătură, ca o salată de cuvinte.

Dar Laing a făcut o observație foarte interesantă, și anume aceea că schisma cea mai importantă este între relația individului cu realitatea și cu propria identitate. Identitatea schizofrenului e atât de ruptă de realitatea pe care o percepe, încât începe să nu mai fie sigur că există. Începe să manifeste ceea ce Laing numea insecuritate ontologică. 

Insecuritatea ontologică este mai mult decât o stare de anxietate obișnuită. Este un sentiment profund, existențial, că ceva esențial legat de propria existență sau de lumea din jur nu este sigur. Este ca și cum fundația pe care exiști tu s-ar clătina constant.

Imaginează-ți că trăiești cu sentimentul că lumea din jur ar putea să fie o iluzie, că oamenii din viața ta nu sunt autentici sau că până și propria ta identitate este fragilă și gata să dispară. Acesta este esența insecurității ontologice – o ruptură între persoană și realitate, în care nimic nu mai pare stabil sau de încredere. Schisma fundamentală a schizofreniei.

Ce înseamnă „ontologic”? 

Cuvântul „ontologic” vine din filozofie și se referă la natura existenței, la întrebarea: „Ce înseamnă să exiști cu adevărat?” Când vorbim despre insecuritate ontologică, ne referim la o nesiguranță cu privire la propria existență și la lumea înconjurătoare. Nu e vorba doar despre frici temporare, ci despre senzația că lumea însăși s-ar putea destrăma. Eul tău interior este fragil, vulnerabil, poate chiar „gol” – ai o senzație că nu ești întreg

De ce apare această stare?

Laing sugerează că această stare poate fi o tentativă de adaptare la un mediu perceput ca amenințător sau alienant. El a văzut că indivizii care suferă de schizofrenie au fost deseori supuși unor traume sau relații disfuncționale, iar asta le-a afectat sentimentul de siguranță ontologică și i-a determinat să se retragă în sine sau să-și creeze o realitate alternativă. Insecuritatea asta este o condiție extremă în care persoana încearcă cu disperare să găsească un punct fix, o siguranță interioară, dar nu reușește.

Ok, am vorbit despre simptomele clasice ale schizofreniei, despre schisma în sine care apare, și despre acest concept foarte interesant de insecuritate ontologică. Hai să îți prezint acum și ideea care mi-a venit în timp ce citeam despre toate astea, pentru că mi se pare o paralelă absolut fascinantă.

Poate că pentru tine pare aberant să concepi că nu exiști. Chiar dacă purtăm o dezbatere filosofică și ajungem la o concluzie de tipul „universul nu există” sau „suntem într-o simulare”, tot nu o să te ia anxietatea existențială. Dar știi unde ar putea să te ia? Când vine vorba de relații. Relațiile nu sunt la fel de tangibile pe cât este corpul în care trăiești. Relația nu există „undeva” în sensul propriu-zis, este complet invizibilă. Dacă nu o poți vedea fizic, e mult mai ușor să ai dubii dacă nu cumva e doar în capul tău. Asta este gelozia: o insecuritate ontologică a relației, sau, spus mai pe românește, o nesiguranță cu privire la existența relației tale. Și gândește-te puțin, nu pare că se potrivește extrem de bine? 

Imaginează-ți gagica sau gagiul în plină criză de gelozie, care face asocieri haotice și confabulează așa zise dovezi ale înșelatului chiar și unde nu există. Face conexiuni exagerate, vede indicii care de fapt nu sunt indicii, și așa mai departe. Trăiește în paranoia, mereu cu frica de a fi înșelată. Începe să se distanțeze emoțional, să nu își mai exprime emoțiile. În plus, se crează și o schismă propriu-zisă, la fel ca în schizofrenie, doar că de data asta este o separație între parteneri. Tocmai ce am îndeplinit nu doar criteriile de diagnostic ale schizofreniei, dar am pus și în directă legătură cu definiția ei ca schismă. Avem idei deliriante (confabulațiile așa ziselor dovezi ale înșelatului acolo unde nu sunt), avem paranoia, avem o problemă de exprimare a emoțiilor, și avem chiar și clasica schismă a schizofreniei.

Ai putea spune, dacă vrei să fii mai îndrăzneț, că însăși relația suferă de schizofrenie, pentru că schisma este a identității relației, nu a identității celui care e gelos. Deși…

Dacă ducem gândul puțin mai departe, putem să îl mai legăm de ceva ce se întâmplă foarte des, un fenomen pe care eu îl numesc confuzia identității. Pentru că în multe relații partenerii de cuplu locuiesc împreună, mănâncă împreună, dorm împreună și fac în general totul împreună, ajung să își piardă individualitatea.Procesul e destul de evident. Întâi cei doi schimbă amintiri, păreri, impresii, și cât mai mult despre propria persoană. Încep să li se amestece identitățile. După, pe măsură ce trece timpul și stau împreună, încep să acumuleze experiențe identice: nu merge unul la mare și altul la munte, ci amândoi merg în același loc. Amândoi se uită la aceleași seriale, trăiesc în aceeași casă, și încep să se topească unul în identitatea celuilalt. Granița dintre „eu” și „noi” devine din ce în ce mai neclară. Bineînțeles, acest fenomen poate fi oprit în orice moment, dar pare totuși să fie o tendință comună a cuplurilor. 

Iar consecința este inevitabilă: cei doi ajung să se identifice la fel de tare cu relația în sine pe cât se identifică cu propria persoană. Devin relația. 

Efectul unei crize de gelozie, ca emoție schizoidă, devine evident mai puternic. Dacă tu ești tu, schisma relației nu e un dezastru. Dar dacă tu ești relația, schisma se resimte de parcă ar fi a ta. 

Nici măcar oamenii cu tendințe de gelozie nu o simt în primele faze ale relației, pentru că nu au apucat încă să investească în identitatea comună. Pe măsură ce identitățile celor doi confluează, gelozia poate în sfârșit să apară. Ai putea spune că de fapt ea exista întotdeauna, dar se manifestă ca emoție schizoidă doar odată ce începi să te identifici cu relația în sine. Până la urmă, gelozia este o insecuritate ontologică a relației. Dar dacă devii relația, devine insecuritatea ta. Deodată, potențialul ca relația să se sfârșească dureros se simte exact ca potențialul unei morți. Este amenințată noua ta identitate. 

Deci concluzia mea este asta: dacă vrei să afli cum se simte schizofrenia, se simte ca o gelozie existențială. Relațiile nu sunt tangibile, nu exitstă decât în capul nostru, deci e greu să fii cu adevărat sigur că ele există. Dacă faci greșeala să îți confunzi identitatea ta cu identitatea relației, vei simți acea nesiguranță. Vei simți insecuritate ontologică. Vei manifesta simptome care sunt suficiente drept criterii de diagnostic clinic pentru schizofrenie.

Ce înseamnă asta? Dacă suntem capabili, în anumite contexte, să resimțim ceva ce seamănă extrem de mult cu schizofrenia, și totuși să nu fim nebuni, poate că asta ne spune ceva. Poate că Laing avea dreptate când spunea că schizofrenia este, de fapt, o reacție logică și normală a pacientului, dar cu privire la o percepție greșită. Percepția de pierdere a identității, a propriei existențe. Când nu ești sigur de relația ta, începi să te agăți de ea cu disperare și să devii psihotic. Când nu ești sigur de propria existență, pățești același lucru, doar că la o scară mai mare, te nenorocește cu totul.

Pentru gelozie, soluția e simplă: dezvoltă o identitate independentă, în așa fel încât valoarea ta ca persoană să nu depindă de nicio relație. Dacă ai o dimensiune suplimentară a caracterului tău, o pasiune, un proiect măreț, o viziune, ea poate fi ancora de care se ține identitatea ta, și te poate salva de orice confuzie. Când știi exact cine ești, când ai o coloană vertebrală, nimic nu te poate doborî psihic. Dacă în schimb te lași pierdut în relația ta, te dizolvi în ea și îți pierzi individualitatea, orice atac la relație, chiar și vag, va deveni un atac la însăși existența ta.

Pentru schizofrenie, nu e atât de evident cum putem aplica asta în așa fel încât să ajutăm persoanele care suferă de ea. Nu e evident că dacă le-ai spune să își asume un proiect măreț, le-ar trece. Ba din contră, pare că ar fi total pe lângă în timp ce le explici, la fel ca un om în criza de gelozie căruia îi explici că nu se întâmplă nimic ieșit din comun în relația lui. 

Totuși, viziunea profund umană a lui Laing ne poate ajuta să îi înțelegem mai bine pe schizofrenici, și să nu îi mai vedem ca pe niște pacienți de tuberculoză sau cancer. În mintea lor, există un raționament. În mintea lor, totul are sens, chiar dacă răspund la percepția greșită pe care o numim insecuritate ontologică.

Cum ar fi dacă, în loc să vedem schizofrenia ca pe o boală, am începe să o înțelegem ca pe o formă extremă de luptă pentru sens și identitate – o provocare pe care, în diferite grade, o trăim cu toții?

Dacă ți-a plăcut ideea, abonează-te și explorează restul videoclipurilor mele – promit că vor fi la fel de provocatoare! Pun pariu că nu ți-ai pus problema așa până acum, dar prietenia este bazată pe egoism pur, și am făcut un video în care demonstrez chiar asta. În ultimul videoclip, am vorbit despre legătura dintre cai, mașini, creștinism și revoluția științifică, și cred că te va interesa. Aruncă o privire pe canal și vezi pe viu despre ce e vorba.