Panteonul personal

            

            Într-un fel, mi-am construit un panteon personal – o masă de „zei” cognitivi cu care mă pot sfătui. Am studiat într-atât lucrările și viziunile diferitor gânditori, prieteni și alți oameni demni de considerație intelectuală, încât îi pot simula în mintea mea. Pot să îmi pun întrebarea „Ce ar spune Nietzsche, sau Goethe, sau Raptor, sau Orion, sau Stirner?”. Pot convoca oricând forța lor intelectuală și să o folosesc drept lentilă de analiză în orice situație. 

            Așa mi-am construit și propria filosofie, înglobând ceea ce mi-a plăcut de la mentorii mei intelectuali și reconciliind ideile lor, la masa de discuții a minții mele.    

            Totuși, acest proces cognitiv nu mai este făcut evident membrilor societății noastre. Nu mai este ceva ce ești învățat sau încurajat să faci. Bineînțeles, gândirea independentă ar fi, în realitate, obiectivul, însă nu poți atinge acest obiectiv fără să acumulezi instrumente de studiu pe parcurs. Iar cele mai utile și importante unelte sunt aceste perspective pe care le împrumuți de la alții, pentru că îți permit să privești situațiile din alt unghi, și să atribui și un anumit caracter observației respective. Noi am uitat să facem asta, și cred că am găsit un motiv subtil, sau cel puțin o corelație ce merită atenția noastră. 

            Ca de multe alte ori, observația aceasta se leagă de diferența drastică în mentalitate și atitudine dintre civilizația păgână indo-europeană și civilizația modernă post-creștină. Pentru grecul antichității, era ușor să își imagineze perspective diverse, pentru că îi venea natural: de mic i-au fost instilate mituri, povestindu-i-se de zei cu personalități, obiective și abordări cât se poate de diferite, adeseori conflictuale. Ba chiar a fost încurajat să își conceptualizeze propria gândire în termenii acestei mitologii: când simte ardoarea chemării la război, Ares i-a pus stăpânire pe suflet. Dacă este infatuat și pe culmile iubirii, se află sub spectrul Afroditei. Când se bucură de venirea primăverii, este Demetra cea care se trezește în el, ca în fiecare an. Prin politeismul lor atât de multifațetat și profund uman, păgânii reușeau să își programeze creierul pentru a gândi în mod implicit în acest fel. Spun implicit pentru că de cele mai multe ori nu avea loc o formalizare a acestor intuiții, ci rămâneau în sfera evidentului, a percepțiilor chiar. Nu raționalizai că Afrodita îți infuzează dragoste, ci însuși dragostea aceea era Afrodita. Într-o situație alambicată, îți puteai pune întrebarea: care zeu s-ar bucura de această decizie? Dar cărui zeu îi rămân eu loial? 

            Acestea nu sunt decât niște forme primitive ale unui proces cognitiv extraordinar de eficient. Totuși, pentru că a fost abolit, acest „primitiv” rămâne din păcate una dintre cele mai rafinate astfel de gândiri, prin simplitatea sa. Într-o altă lume, am fi continuat acest proiect și am fi avut un set de mituri, care să înglobeze însă și viziunea noastră științifică și să contextualizeze ultimii 2500 de ani de istorie. O mitologie a modernității, care să nu fie un monoteism obosit redirecționat spre inteligența artificială, sau transumanism și alte idealisme. 

            Civilizația vestică a mers, din păcate, pe ruta sumbră a monoteismului. Dumnezeu nu este doar creatorul universului, ci este și însuși adevărul ultim. În felul acesta, este complet depersonalizat și rupt de orice realitate. Nu îți poți pune întrebarea „ce ar fi făcut dumnezeu în locul meu?”, pentru că este o absurditate. Dumnezeu ar fi făcut, prin definiție, exact ce era cel mai bine. Acest răspuns nu te ajută cu nimic. 

            Prin contrast, panteonul grecesc îți oferă o gamă mare de unelte de analiză situațională și de caracter, și le atribuie și o față umană, pentru a te ajuta să discerni între ele. Știi în sinea ta ce zei îți plac mai mult, care trezesc în tine fascinație și admirație, astfel că poți formula un set de acțiuni care să semene cu „ce ar face personalitatea mea preferată”. Într-un fel, este o formă de etică aristoteliană a virtuții, ceea ce nu este de mirare. Cultura noastră nu ne mai oferă un mit util, ci doar unul paralizant și suicidal, un mit al unei lumi muribunde, lipsite de vitalitate. Chiar dacă nu mai vine apocalipsa creștină, vine încălzirea globală. Chiar dacă nu mai vine Iisus înapoi pe pământ, vine inteligența artificială să ne salveze pe toți, sau să ne distrugă (mult noroc în a afla care dintre cele două). Chiar dacă mila creștinismului nu mai activează la fel de intens, mila interculturală și vina etnică asociată privilegiului de a fi câștigătorul dăinuie printre popoarele vestului. 

            Astfel, trebuie să înveți să redescoperi aceste abilități cognitive de care ești capabil și să ieși din paradigma adevărurilor absolute, pentru că sunt inaccesibile. Întoarce-te la fenomenul tangibil care este caracterul uman și încearcă să deslușești lumea în termeni de caracter, pentru că până la urmă asta vrei să manifești la rândul tău. Să atingi cea mai înaltă versiune a ta, cea mai rafinată instanțiere a caracterului tău. Reintrodu personalitatea și vitalitatea în gândirea ta, pentru că te va înălța triumfător deasupra nihilismului modern, fie el nihilism etic, epistemologic sau de oricare alt tip.