Prietenia necesită EGOISM

Se pare că am intrat într-o epocă întunecată pentru prietenie: oricine ai fi, sigur te-ai confruntat cu izolarea socială și singurătatea pe care le creează societatea noastră. Felul în care înțelegem și abordăm ideea de prietenie este absolut distrus. De ce? Pentru că lumea nu mai înțelege esența a ce înseamnă prietenia. Pregătește-te să afli cum prietenia cea mai autentică este egoismul, cum relațiile romantice au distrus prietenia adevărată, și cum toată societatea este organizată în cel mai antisocial mod posibil. Bineînțeles, îți voi explica și cum anume am reușit să depășesc toate problemele astea, și cum o poți face și tu, la rândul tău, pentru că există o cheie foarte simplă care pune toate soluțiile în mișcare.

Povestea mea

Eu am fost foarte privilegiat, în ceea ce privește prieteniile. Am început aproape din start cu o gașcă enorm de mare de prieteni. Dar cum am ajuns să am așa tovarăși? Ei, când eram mic, am copilărit la țară, undeva în mijlocul Carpaților. Peste tot pe unde te uitai erau numai păduri și munți care nu se mai terminau, drumuri de aventură, tot ce îți putea dori dacă erai copil bezmetic. Dacă te puneai să străbați pădurea, puteai să mergi cu zilele și să nu acoperi nici măcar jumătate din tot ce era de explorat. Și în satul ăsta pierdut de lume, unde locuiam, mai erau și alți copii de vârsta mea. Și pentru că nu aveam altceva mai bun de făcut în vacanțele de vară, când ne adunam toți, ne plimbam pe toți coclaurii și găseam motive de plimbare. Pentru că eram toți grămadă, toți în același sat izolat, trebuia să ne înțelegem. Dacă voiai să ieși cu cineva la plimbare, trebuia să fie cineva de prin sat, pentru că altfel nu aveai cu cine. Și uite așa au trecut anii, noi tot mergând pe munte, la gârlă, la fotbal, și făcând de toate în preună, și uite că am devenit foarte buni prieteni. Pentru că am trăit toți aceeași copilărie, mai mult sau mai puțin, pentru că împărțim toți amintirea asta a satului în care am crescut și în care am comis toate prostiile posibile, acum suntem prieteni.

Dar ce s-a întâmplat după: a trebuit să plec la facultate. Și bineînțeles, nu prea era nicio facultate la 5 minute de casă, așa că am mers departe, într-un oraș mare, unde a trebuit să o iau de la capăt. Dar ce să vezi, deodată nu mai era atât de evident cum să îți găsești prieteni. Deodată, m-am trezit singur într-un oraș, fără să cunosc pe nimeni, și nu știam cum să găsesc oameni care să fie pe aceeași lungime de undă cu mine. Și nu numai că nu era evident cum să îți faci prieteni, dar părea imposibil de greu. Spune și tu, care sunt opțiunile? Să mergi la facultate și să speri că ai colegi interesanți? Nu e tocmai cea mai rapidă soluție, pentru că durează foarte mult. Da, sigur, după ce trec 6 ani în care faceți toate cursurile împreună, devine deja o chestie, devine o prietenie, dar nu ai cum să aștepți pe tușă ani de zile, fără prieteni, pentru că înnebunești. Trebuie să găsești cumva o metodă prin care să nu ai nevoie de 10 ani ca să îți faci prieteni.

Așa că eu exact asta încerc să îți explic acum: cum anume faci să ai prieteni adevărați, într-un timp util? Cum depășești piedicile pe care le pune societatea?

Grecia

Ei, pentru asta, trebuie să facem un pas în spate și să analizăm problema. Nu de alta, dar prietenia asta nu e chiar ce crezi. Prietenia este egoism. Și din cauză că nu mai înțelegem ideea asta simplă, am construit o societate care nu știe să își facă prieteni. Știu că sună complet neașteptat, dar da: ”prietenia adevărată e bazată egoism”, așa că permite-mi să te conving. 

Cea  mai clară dovadă că am uitat ce este prietenia o găsim dacă ne uităm în trecutul îndepărtat. La foarte multe din textele vechi din antichitate, o să vezi ceva foarte interesant. Când primeai o scrisoare de la prietenul tău care locuiește la jumătate de continent distanță, și îți spunea că vine să te viziteze, nu venea ca să stea doar două ceasuri. Noi astăzi tolerăm vizitatori pentru cât, o zi maxim? De preferat o după-amiază, sau poate doar pentru zece minute. Nu de alta, dar ai multe de făcut și vrei și tu să stai singur. Imagineză-ți că te sună prietenul tău și îți spune că vine să stea vreo șase luni la tine. Noi astăzi am turba dacă am auzi așa ceva. Cum adică șase luni, n-ai viață? Ce vii să stai la mine? Dar în antichitate nu, nu asta era reacția oamenilor. Super, vii șase luni? Ce bucuros sunt că stau cu prietenul meu timp de 6 luni. A venit tocmai din Persia, 1300 de km ca să stăm amândoi, ce frumos. 

De ce nu mai putem gândi așa? Pentru că ideea asta de prietenie nu are sens decât în contextul egoismului: aici urmează ideea centrală:

Egoismul

Ca să o înțelegi, trebuie să îți pui o întrebare foarte simplă: ce fel de prieten ți-ai dori să ai? Să zicem că îți place să mergi pe munte. Vrei un prieten căruia nu îi place, dar vine pe munte de dragul tău? Sau vrei un prieten care vine pentru că și el are pasiunea asta de a merge pe munte? 

De câte ori o să vină cu tine ăla care nu se bucură? La un moment dat tot se satură, iar dacă tu vrei în continuare să mergi pe munte, chestia asta va pune un oarecare stres pe prietenie. Unul trebuie să cedeze. Cele mai faine prietenii sunt acelea în care fiecare participă din egoismul propriu. Nu stau cu tine pentru că știu că ai vrea tu să stau. Stau cu tine pentru că îmi place mie, pur și simplu. Vrei pe cineva care să se bucure autentic de prezența ta. De faptul că faceți ceva împreună. Îi place ce faceți și îi place de tine. O face pentru că are el chef, nu ca să te mulțumească. Asta e esența prieteniilor memorabile, importante. Nu trebuie să fie o suprapunere perfectă, dar trebuie să ai baza asta de la care să pleci pentru a forma prietenia. Prietenia este o relație de egoism benefic reciproc.

Dar de ce sună atât de ciudat să spui așa ceva? Pentru că societatea modernă a uitat de fapt natura egoismului. De fapt, egoismul este central, doar că oamenii nu își dau neapărat seama.

Să zicem că faci ceva nu pentru că ești egoist, ci pentru că vrei să fii exact opusul: vrei să fii altruist, moral, vrei să îi ajuți pe ceilalți. Ei bine, chiar și așa ești egoist. De ce? Pentru că tot faci ce vrei tu, până la urmă. Ești altruist cu alții pentru că îți place cum te face să te simți față de tine însuți. Îți place să știi despre tine că ești genul de persoană care îi ajută pe celialți. Deci până la urmă motivația centrală este că îți place tot ție să te simți într-un anume fel. Altruismul îl faci tot pentru tine, pentru că îți place cum se simte să fii altruist.

Dar chestia asta nu este neapărat un lucru rău. E bine să fii genul de persoană care vrea să îi ajute pe alții. E bine să te simți mulțumit când contribui pozitiv la viețile altora. Problema apare însă atunci când nu te înțelegi pe tine, când nu înțelegi esența comportamentului tău.

Max Stirner, un filosof genial care a discutat pe îndelete despre egoism, începe cartea lui cu o idee absolut fascinantă: dacă nu ești egoist și nu faci lucrurile pentru tine însuți, vei ajunge să subscrii de fapt la egoismul altora. Dacă faci ce spune societatea, te supui  egoismului ei. Dacă faci ce spune Dumnezeu, te supui egoismului lui. Toată lumea îți spune ce să faci, încă de când te naști: părinții, profesorii, șeful de la serviciu, religia, și așa mai departe. Unde ești tu în toată ecuația asta? Dacă te lași dus de val și nu știi ce vrei, ajungi să te pierzi. Dacă nu știi ce vrei, nu ai o identitate, și te pierzi în identitatea altora. Devii o parte din egoismul lor. 

Egoismul tău este pur și simplu ceea ce vrei tu. Nu este ceva malefic, nu este ceva care îți dăunează. 

Confuzia care are loc cel mai des este între egoiști și solipsiști. Solipsiștii au impresia că numai ei există, și că numai ei contează. Din cauza asta, ei eșuează să anticipeze că în viața lor le-ar face bine să aibă prieteni. Relațiile sociale sunt tot spre beneficiul tău. Cel care își trădează prietenii și face ce e mai bine pentru el de fapt nu este egoist. Este doar miop. Nu vede la distanță, nu înțelege perspectiva, pentru că dacă s-ar înțelege pe sine, ar ști că are nevoie de prieteni în viață. Problema nu e să fii egoist. Problema este în a te înțelege greșit pe tine însuți și a nu gândi pe termen lung. 

Reciprocitatea: Prietenia este absolut esențială vieții, deci e normal ca un om egoist să vrea să aibă parte de prieteni. De asemenea, egoismul este esențial prieteniei, pentru că vrei ca bucuria participării la prietenie să fie autentică, reciprocă, nu un compromis.

Ok, societatea noastră nu înțelege treaba asta, și ce? Ce consecință are? Ei, uite, tocmai pentru că lumea modernă nu înțelege genul ăsta de lucruri, ajungem la tot felul de paradoxuri evitabile. 

Suntem o cultură a paradoxurilor

Spre exemplu, să luăm rețelele sociale: cică putem vorbi cu oricine, putem fi conectați tot timpul cu cei dragi, prin social media, dar uite că suntem mai înstrăinați de ceilalți decât vrem să recunoaștem. Cât de paradoxal e să ai la dispoziție comunicare instantanee, dar să nu o folosești niciodată pentru ce trebuie?

Alt paradox e urbanizarea. Deși vezi mii de oameni în fiecare zi, suntem mai singuratici ca niciodată. Cu cât e mai mare orașul, cu cât vezi mai mulți oameni cu care nu ai legătură, cu atât te simți mai izolat de ei. Parcă te roade mai tare că nu ai prieteni, când vezi câtă lume umblă pe stradă chiar lângă tine.

Uite un paradox la care sigur nu te-ai gândit: cum și de ce ne alegem facultatea și cariera?

Cariera distruge prietenia

Când faci 18 ani, ești îndemnat să te duci unde îți este ție mai bine. Ai avut, totuși, opțiunea să te pui la masă cu toți prietenii tăi și să spui „băi băieți, ce facem? Unde mergem și noi la facultate?”. Doar că nimeni nu face asta. Este de neconceput că ați alege toți colectiv aceeași destinație. Nu. În cultura noastră, fiecare trebuie să facă ce e mai bine doar pentru el. Prietenii sunt atât de jos pe listă, încât nici nu îi iei în calcul când te gândești la careieră. Trebuie să ai tu succes. Dar cum ar fi dacă ați avea *voi* succes? Cum ar fi dacă ați merge acolo unde intrați cu toții, și faceți o gașcă nemuritoare. Pentru noi aproape că sună a blasfemie, a mizerie comunistă. 

Dar care e paradoxul aici? Păi gândește-te de ce ai ales să pui cariera pe primul loc, și prietenii pe ultimul: ai ales asta pentru că asta dictează societatea. Pentru că vrei să te conformezi la felul de a fi al lumii în care trăiești. Dar culmea, ai renunțat la prietenii tăi, ai renunțat la grupul tău social, ca să aderi la societate? Ca să aderi la o simulare care se dă drept prietenul tău? Renunți la prietenii concreți, pe care îi ai în față, ca să pui pe locul unu ideea abstractă de prieten, ideea de societate și ce îți cere ea. Poftim aici paradox.

De fapt, tu alegi cât se poate de greșit. Dacă ai fi cu adevărat inteligent, dacă ai ști ce e bine pentru tine pe termen lung, ai pune pe locul întâi prieteniile, relațiile sociale. Pe patul de moarte, când o să te gândești la viața ta, pun pariu că nu îți vei fi dorit să fi stat mai multe ore la serviciu, sau să ai mai multe diplome, sau să fi lucrat mai intens la corporație. Nu. Îți vei regreta că nu ai petrecut mai mult timp cu cei dragi. Doar că noi uităm asta și ne pierdem în idei abstracte, ne pierdem în simulări și aproximări. Ne pierdem în promisiunea că dacă ne conformăm societății, la final vom primi ceva premiu de participare și vom avea în sfârșit dreptul să facem ce vrem. Doar că deja ai dreptul să faci ce vrei! Problema e că nu pui în aplicare, pentru că nu știi cum, și nici măcar nu știi că se poate. Poți alege oricând să fii ăla ciudat și să faci chestiile de care chiar îți pasă ție, nu altora. Poți alege să nu îți abandonezi prietenii.

Nu doar cariera e problematică. Mai avem două idei de atacat, înainte de soluția finală, în care îți dezvălui secretul prieteniei.

Relațiile romantice sabotează prietenia

De ce? Pentru că, din nou, le înțelegem total greșit. Ca să fim scurți și la obiect, problema cu relațiile romantice este că ne așteptăm la prea mult de la partenerii noștri. Te aștepți ca partenerul tău să fie și prieten, psiholog, bucătar, amant, mecanic, filosof și partener de dezbateri. Problema e că un singur om nu poate să le facă pe toate, în mod realist. Și evident că prin treaba asta, pui stres pe relație. Pui prea mult stres de care nu e nevoie. Nu te pune nimeni să discuți filosofie și fizică cuantică cu iubita. Nu te pune nimeni să vorbești despre fotbal sau mașini cu iubita. Dar uite că noi ne așteptăm la treaba asta.

Consecința cealaltă este destul de evidentă: pentru că ai deja așteptarea ca partenerul tău să suplinească toate prieteniile tale, îți abandonezi prietenii vechi, pentru că ai impresia că nu mai ai nevoie. Uite, și cu grupul meu de prieteni, de care povesteam la început, s-a ajuns la un moment dat la aceeași situație: îi chemai în excursie sau la o bere sau la orice, iar ei spuneau: „nu pot, că stau cu gagica”. „nu pot, că ies în oraș cu prietena”. „nu vin, că sunt cu iubita la film”. Și eu făceam prostia asta când eram mai tânăr și mai dezorientat, dar sesizezi repede că îți cam pierzi prietenii așa, și e greu să faci alții.

Deci greșeala centrală aici este că ne așteptăm la prea multe din partea relațiilor. Din cauza asta, ignorăm alte chestii esențiale, în special prietenia, pentru că avem impresia că partenerul nostru îi va înlocui pe toți și că este suficient.

Nietzsche zicea că majoritatea căsătoriilor eșuează nu pentru că duc lipsă de dragoste, ci pentru că nu au destulă prietenie. Eu m-aș întoarce puțin la ideea despre egoism și aș interpteta așa: cât de bine se poate simți să stai cu cineva care face non stop concesiuni? Care non stop face compromisuri? Vrei pe cineva care se bucură egoist de tine, nu pe cineva care mereu simte că sacrifică lucruri ca să te mulțumească. Idealul de relație este iarăși acesta de prietenie, în care amândouă părțile se bucură egal. În care amândouă părțile stau, culmea, din egoism. Pentru că fiecare este mulțumit.

Așadar am atacat cariera, care ne face să renunțăm la prieteni, și am atacat relațiile, care ne sorb în altă realitate și ne separă de lume. Ce a mai rămas de atacat? Bineînțeles, educația.

Educația

Culmea, cine s-ar fi așteptat, dar ceea ce îi lipsește educației este prietenia. Am vorbit deja despre ideea asta în videoclipul despre cum cititul te face prost. Pentru cine nu a văzut încă, prezint acolo ideea asta cum că conversațiile sunt forma supremă de învățare, nu cărțile. Este un subiect foarte complex, de asta recomand să arunci o privire și pe videoclipul respectiv, dar momentan ajunge să știi asta: conversațiile sunt net superioare, pentru că așa este structurat creierul tău să înțeleagă mai bine. Oricum asta simulează cărțile, o conversație, un schimb de informații. Și evident, ai nevoie de un partener ca să poți purta o conversație. Ai nevoie de un prieten.

Uite, ca să îți mai dezvălui o parte din povestea mea, am să îți povestesc despre prietenii pe care i-am făcut dezbătând pe Discord. În 2020 am intrat în comunitatea de discuții despre fizică și știință a lui Cristian Presură. Canalul ăla de discord era absolut genial, pentru că aveai extrem de mulți oameni, din toate domeniile, care erau dispuși să discute tot felul de idei, de la fizică, la filosofie, medicină, psihologie și așa mai departe. Vorbind și dezbătând cu oamenii de acolo, am învățat mai mult într-un an decât învață alții la o facultate, pentru că era cel mai eficient mod de a schimba și de a asimila informația. Când cineva te contrazice și afli ceva nou, vei ține minte mult mai ușor, pentru că a declanșat și o reacție emoțională. Nu e ca o carte sterilă, care îți rămâne rece și indiferentă orice ai crede tu despre ea. Conversația e vie, reactivă, și trebuie să te adaptezi la ea. Trebuie să înțelegi, trebuie să explici, iar chestiile astea îți bătătoresc la perfecție informațiile în cap.

Practic, sistemului nostru educațional îi lipsește în principal prietenia. Te duci la școală și îți dictează cineva ce să faci, în cel mai impersonal și mai steril mod posibil. Normal că nu îți place! Normal că nu ții minte nimic! Pe de altă parte, când stai de vorbă cu un prieten și dezbați o temă, ții minte mult mai multe idei. Așa au procedat și marii gânditori, marii filosofi. Noi de ce să fim mai fraieri și să ne limităm la educația rece pe care ne-o oferă școlile și majoritatea cărților?

Ei, chestia asta a devenit mult mai accesibilă, odată cu internetul. Acum, poți să cauți oameni care au personalități pe placul tău, ca să îți explice ce vrei tu să știi. Intri pe youtube și poți găsi o mie de videoclipuri cu soluții, dar și mai important, poți găsi oameni care să ți se pară ție amuzanți și interesanți. E aproape ca și cum ai învăța de la un prieten. De asta încerc să fac videoclipul ăsta să fie conversațional, de exemplu. De asta îmi pun fața online. Pentru că deodată, nu mai e doar o foaie de hârtie plină de cuvinte, ci e un om care îți vorbește.

Bun, am despicat cariera, educația, relațiile, dar de ce? De ce se întâmplă toate astea? Ok, da, cum am zis, trăim într-o lume a paradoxurilor, pentru că nu înțelegem esența unor principii simple, cum ar fi egoismul. Dar hai să îți dau ceva interesant la care să te gândești. Ultima idee care articulează problema definitiv. Cu asta vom fi capabili în sfârșit să recâștigăm prietenia, odată ce ne dăm seama care e problema cu societatea.

Birocrația impersonală

În plus față de tot ce am povestit legat de relații, educație și carieră, mai este ceva fundamental care se întâmplă fără să ne dăm seama. Toată societatea a evoluat treptat spre o anihilare a prieteniei, pentru a o înlocui cu o birocrație impersonală. Asta e de fapt problema reală, la nivel de structură a societății. Nu mai ai nevoie de prieteni să construiești casa, pentru că statul îți dă un credit. Nu mai ai nevoie să te înțelegi cu vecina să îți dea lapte, pentru că poți cumpăta de la un supermarket căruia nu îi pasă de personalitatea ta. Totul e în spatele unei birocrații impersonale, care a preluat încet încet toate funcțiile sociale pe care alți oameni le îndeplineau în comunitățile mici. Beneficiul este că devii independent de ceilalți. Problema e că devii independent de ceilalți. Odată ce nu mai ai nevoie de alți oameni, lenea umană te va face nici să nu îi mai cauți. De asta stau oamenii închiși în casă și se hrănesc cu minciuni și relații false cu ecranele. Societatea s-a asigurat că nu mai ai nevoie de aproape nimeni, și cu siguranță nu mai ai nevoie de prieteni. 

Înainte să existe banii, trebuia să te înțelegi cu vecinii din sat, ca să poți avea parte de lapte, iar ei să aibă parte de pâine. Făceați schimb de bunuri, pentru că nu existau bani. Fiecare contribuia cu ceva și, din egoism pur, se înțelegeau între ei. Era o relație benefică pentru amândouă părțile. Acum totul este ascuns în spatele unei tranzacții. Și chestia asta a devorat de vie prietenia, pentru că nu mai avem nevoie de prieteni. Avem nevoie doar de partid, de bancă, de stat, de instituții. De birocrații impersonale, nepăsătoare.

Așadar, ce este de făcut? Trecând peste toată problema structurii societății, legat de care oricum nu prea poți face mare lucru; ce poți face pentru tine, chiar acum?

Soluția

Originea problemei este că nu știm ce vrem de la viață. Pentru că nu știm ce dorim, nu putem formula egoismul propriu, deci nu știm ce avem de făcut, deci nu știm de ce fel de oameni avem nevoie în jurul nostru. Dacă rezolvi asta, rezolvi problema prieteniei. Soluția e să descoperi ce vrei, ce filosofie ai, și să ieși în lume să iei alături de tine oameni care au aceeași destinație în minte.

Trebuie să-ți pui întrebarea: Ce prietenii mi-aș face eu acum? Pentru că prietenii sunt una dintre chestiile pe care le alegem. În viață sunt multe lucruri care sunt în afara controlului tău, cum ar fi structura societății, birocrația impersonală și așa mai departe. Dar prietenii îi poți alege. De asta te reflectă, pentru că îți reflectă obiectivele. „Spune-mi ce prieteni ai și îți voi spune cine ești”, nu?

Pasul 1, și cel mai important: află ce scopuri ai în viață, ca să știi ce camarazi să iei la drum. 

Acum că înțelegi natura egoistă a prieteniei, vezi imediat și legătura cu obiectivele proprii. Găsește ce vrei de la viață, care este destinația la care vrei să ajungi, și așa vei ști să selectezi oamenii care merg în aceeași direcție. E ca și cum ai merge pe munte, și nu știi care e calea, dar știi destinața. Din fericire, mai sunt oameni pe traseu, și tot ce trebuie să faci e să îi întrebi pe unde o iau ei. Nici ei nu știu exact traseul, dar puteți lucra la comun să vă dați seama. Puteți pleca amândoi spre destinația dorită, nu pentru că așa vrea celălalt, nu pentru că e un compromis, sau ceva făcut din milă. Nu. O faceți din egoism, pentru că amândoi vreți să ajungeți acolo. O faceți din prietenie. 

Dacă prientenii tăi sunt o extensie a viziunii tale, a felului tău de a fi, sunt o extensie a ta, deci a visului pe care vrei să îl aduci la realitate. Odată ce realizezi asta, devine evident că trebuie să ai grijă de prieteniile tale. Asta este esența, de asta am făcut și un video despre cum să îți găsești propria filosofie, și urmează un alt video despre cât de importantă este viziunea ta în viață. Să ai o viziune este ce te va salva și te va ajuta să devii cu adevărat cine vrei tu să fii, pentru că dacă nu articulezi ce dorești, nu se va întâmpla. Cere și ți se va da, în ideea în care dacă nu ești capabil să ceri, nu ești capabil să formulezi ce vrei de fapt. Când nu știi ce vrei, ești pierdut. Singurii care vin să piardă vremea cu un pierdut sunt alți amețiți care nu știu ce fac.

Pasul 2: Odată ce știi ce vrei să faci, care sunt pasiunile tale, ieși în lume și practică-le alături de ceilalți. Fie că e vorba de arte, muzică, șah, lectură, dacă vei căuta suficient, vei da de oameni și comunități care practică pasiunile tale regulat. E un sfat clișeic, dar funcționează. Cel mai mare regret al meu din facultate e că nu am făcut asta mai des.

Pasul 3: Fii tu însuți, sau prietenia nu va fi a ta, ci a măștii pe care o prezinți. Nu are sens să te prefaci că te interesează ceva, pentru că nu așa vei atinge o prietenie adevărată. Aici chiar poți fi tu însuți și să funcționeze. Mai important este să afli ce oameni se aliniază cu obiectivele tale, decât să pierzi vremea încercând să fii agreabil. În plus, dacă ești. convențional și agreabil, nu vei ieși în evidență pentru potențialii prieteni care împart aceleași stiluri și opinii ca tine. 

Pasul 4: Întreține prieteniile: nu le lăsa să moară din cauza capcanelor despre care am vorbit mai devreme. Nu lăsa munca să îți mănânce viața, în măsura în care îți permiți să alegi treaba asta. Nu lăsa iubirea să te orbească și să te smulgă de lume. Nu lăsa școala și facultatea să te descurajeze din a învăța chestii, ci caută oameni cu care procesul de învățare vine de la sine. Oameni care te ajută să devii mai mult din ce vrei tu să fii

Aruncă o privire peste celelalte videoclipuri de pe canal, sunt strâns legate de acesta și te vor ajuta să înțelegi mult mai bine esența. Muzica te face mai prost, și la fel și cititul, dacă nu le practici cum trebuie. Dacă vrei însă să afli cu adevărat cheia ideilor mele, arhitectura din spatele viziunii pe care ți-o prezint, îți recomant să rămâi abonat, pentru că lucrez la o carte. În cartea asta explic cele mai importante lucruri pe care le-am învățat în ultimii 6 ani de căutări, și reunesc tot felul de idei din filosofie, știință, psihologie, cultură, într-o formă unitară. Ceva care să le pună pe toate laolaltă și să aibă sens împreună. Dacă vrei să termin de editat acest manuscris și să îl public, ca să ai acces la toate ideile mele, poți să mă susții prin a porni o conversație. Trimite cuiva acest video și discută despre ideile de azi, pe care ți le-am adus pe tavă. Pornește o dezbatere. Găsește un prieten și alimentează relația dintre voi cu un subiect de conversație. Până atunci, ne auzim, și spor la ce vrei tu!