SUFERINȚA

Suntem obsedați de suferință, dar cultura modernă nu o înțelege. Avem o idee atât de profund eronată când vine vorba de suferință, încât nici măcar nu mai e de mirare că nu suntem capabili să o depășim. Cioran, Schopenhauer, Kafka, Noica, Hesse, toți intelectualii ăștia sunt niște fraieri, pentru că sunt total pierduți în suferință, iar atitudinea lor depresivă a transformat viziunea modernă. Suferința este centrală în viața noastră, și totuși nu avem idee cum să o abordăm. Dar dacă ești puțin atent, și știi unde să te uiți, vei da peste niște informații cheie, care te vor ajuta nu numai să înțelegi cu adevărat care este natura suferniței, de unde vine ea, dar și cum anume să o depășești, și ce să faci cu ea. 

Așa că pregătește-te să afli cum depresia poate fi cel mai bun lucru pentru tine, cum suferința nu trebuie abolită dacă vrem să continuăm să existăm, și care sunt cele două mari tabere, două mari perspective de abordare a suferinței. După ce înțelegi toate astea, îți voi explica exact care este funcția suferinței și cum ar fi cel mai sănătos să o abordăm. 

Suferința este cea mai centrală temă în cultura umană. Toate religiile au încercat, încă din negura preistoriei, să găsească un răspuns la întrebarea asta: de ce suferim, și ce să facem în legătură cu asta? Budismul vorbește despre dukka, suferință, și cum să o depășești. Creștinismul și celelalte religii din orientul mijlociu sunt absolut centrate pe tema suferinței, căderii din paradis, depășirii acestei suferințe prin atingerea unei lumi spirituale superioare.

Civilizația modernă, deși nu se vede pe sine ca fiind religioasă, ci mai degrabă seculară și obiectivă, a construit totuși niște mituri proprii în jurul ideii de suferință. Iar unul dintre miturile astea moderne ale suferinței este următorul: dacă e să devii cu adevărat intelectual, inteligent și cultivat, atunci vei ajunge inevitabil la pesimism și suferință. Te uiți la toți filosofii și intelectualii și vezi că majoritatea sunt pătați de tenta asta de sarcasm depresiv. Ei sunt dincolo de fericire, pentru că au realizat că este o prostie, chipurile. Ei sunt așa de inteligenți încât nu își mai fac iluzii. Sunt pesimiști pentru că sunt realiști, nu pentru că sunt bolnavi mintali. Chiar și tu ai spus, poate, la un moment dat „mai bine eram mai prost, că măcar eram mai fericit”. Cam asta a fost mentalitatea celor din gașca Emil Cioran, Arthur Schopenhauer, Franz Kafka, Constantin Noica, Herman Hesse și așa mai departe. Doar că treaba asta îi face să fie, în esență, nu mai mult decât niște fraieri. Niște fraieri cu creierul mare, dar tot fraieri. De ce? Pentru că au impresia asta greșită că dacă se cufundă în suferință, vor rezolva ceva. Ori asta, ori că e imposibil să ieși din suferință. Dar dacă te uiți la stilul lor, ai să vezi că tot ce fac ei e să ia suferința asta, să o analizeze, să o întoarcă pe toate părțile, până se înfășoară cu totul în ea și devin un fel de sarma de suferință, în care nu mai distingi depresia de scriitor și scriitorul de depresie. Și după ce fac asta, îți sugerează mai mult sau mai puțin direct că ăsta ar fi apexul intelectualismului, pentru că aparent, să fii mizerabil înseamnă să fii inteligent, și să devii inteligent te face mizerabil. Ei disecă suferința și o întorc pe toate părțile, sperând că o vor putea analiza chirurgical, că vor putea să o înțeleagă ca pe un aparat matematizat și că vor da astfel peste soluția ei; de fapt nu rezolvă niciodată nimic. De ce spun că nu rezolvă nimic? Pentru că s-a încercat de nenumărate ori. Dacă chestia asta mergea, am fi aflat acum 3500 de ani cel puțin, pentru că nu e un progres care să țină de tehnologie, ci de umanități, iar natura suferinței a fost gândită și răsgândită de milioane de ori, în mii de contexte și culturi. Nu e ceva ce ține de progresul tehnologic, ci de cel filosofic, iar umanitatea a avut mii de ani la dispoziție să ia în calcul toate opțiunile. Iar dintre toate, să te pierzi în analiza suferinței este probabil cea mai periculoasă.

Nu numai că e periculoasă, dar mai rău de atât, este practic inutilă. De ce? Pentru că intelectualii ăștia se lovesc de o problemă fundamentală a limbajului, și anume că îți este imposibil să comunici cuiva EXACT ceea ce simți. Poți doar să folosești cuvinte, care sunt în esență niște analogii, niște comparații. Cum poți explica cuiva cum se simte mirosul de lavandă, sau mirosul de mentă? Limbajul nu prea are uneltele de care are nevoie ca să facă așa ceva. La fel și cu suferința. Ei încearcă să comunice în detaliu, ultra analitic sau ultra estetic, cum se simte pentru ei suferința. Dar până și asta este, în cele din urmă, un eșec, pentru că nu poți să transmiți telepatic cuiva senzația. Cuvintele alea sunt doar o simulare, o amintire a unei schițe a unei descrieri a ce înseamnă de fapt experiența ta. Încearcă să explici cum se simte să vezi culoarea roșu. Ce poți spune, altceva decât că este roșie? Cam greu de descris. Iar dacă asta ne pune în dificultate, suferința clar are și mai multe probleme de atât.

Deci ce fac acești intelectuali, acești experți ai suferinței, este de fapt în totală antiteză cu o soluție. Nu numai că se înfundă mai tare în suferința în cauză, dar nici nu o pot comunica sau analiza veritabil. Și ghici ce, când nu poți spune nimănui cum suferi, începi să te simți singur. Cu cât te încăpățânezi mai tare să articulezi exact cum se simte suferința, cu atât rămâi mai frustrat că e imposibil.

O legătură care ilustrează foarte bine psihologia acestor chirurgi ai suferinței o regăsești studiind fenomenul incel. Incels – adică bărbați care se identifică drept „involuntar celibatari” – adoptă mai mereu o perspectivă hiperpesimistă asupra vieții, una care îi plasează într-un rol de victimă permanentă a circumstanțelor. Nu e domle nicodată vina lor că nu au parte de relațiile pe care și le doresc, pentru că de vină e natura feminină, în ochii lor. Orice ar face ei, realitatea e nedreaptă, iar femeile se vor uita doar la bărbații cei mai de top. Dar este, oare, chestia asta, un lucru rău? Faptul că femeile caută bărbați competenți, care știu ce vor de la viață și au nu numai o direcție, dar și capacitatea de a o atinge? Eu aș zice că este cea mai profundă influență pozitivă pe care o au femeile asupra umanității, pentru că ne motivează pe noi să devenim competenți. Pentru că femeilor le place competența, iar bărbaților le plac femeile, bărbații se regăsesc nevoiți să dezvolte competență. Și totuși, te uiți la inceli și vezi cât de supărați sunt pe treaba asta. De ce? Probabil pentru că nu ei sunt cei avantajați de propriile acțiuni. Ei dau vina pe aspectul fizic, sau alte circumstanțe și le folosesc drept scuză pentru a nu evolua. Dacă oricum ești urât, nu are sens să faci nimic, nu? Oricum e nedreaptă viața. Dar ce se întâmplă aici, de fapt, este pure cope. În loc să încerce să înțeleagă cu adevărat ce funcționează, și să se dezvolte ca persoană, se încăpățânează să exapteze vina, să o arunce oriunde dar nu în interior.

La fel și pentru Schopenhauer și ceilalți intelectuali pesimiști. Dacă îi întrebi pe ei, fericirea este imposibilă, suferința este inevitabilă și ai fi un fraier să încerci să găsești fericire în această lume . Ei trag niște concluzii, apoi le proclamă ca pe un „adevăr dur” despre realitate, dar fără eleganța intelectuală sau auto-reflecția care ar putea transforma această suferință într-un instrument de creștere. În schimb, ea devine o scuză pentru stagnare și un motiv de autocompătimire colectivă. Este pesimismul dus la extrem, nu ca mijloc de înțelegere a lumii, ci ca justificare pentru inactivitate și resemnare. Incelul stă blocat în starea de incapacitate de a obține partenerul dorit, iar pesimistul stă blocat în incapacitatea de a obține fericire. Ei refuză să creadă că există altă variantă. Îi spui unui incel că nu toate femeile gândesc cum a auzit el pe internet, o să spună că nu e adevărat. Îi spui că poate depăși această situație și poate ajunge el unul dintre bărbații competenți, dar el îți răspunde că nu e corect și că el merită să fie iubit pur și simplu pentru cum este el.

Realitatea este că nu, nu merită, iar asta e una dintre cele mai dificile realizări pentru bărbați: nu meriți să fii iubit doar pentru că exiști. Nu înseamnă că e imposibil să se întâmple, dar nu e în niciun caz garantat. Te-ai născut în lumea asta, iar acum e treaba ta să te dezvolți și să te manifești. E treaba ta să te autodepășești, să fii cea mai bună versiune a ta. De ce ar trebui să ți se permită să fii jumătate din ce ai putea fi? De ce să ți se permită să fii un pămpălău?

Cum vorbeam despre pesimiști că se blochează într-o analiză excesivă a suferinței, așa fac și incelii: se afundă în ceea ce ei cred că este studiul naturii feminine, dar caută doar aspectele descurajante. Clar, bărbații au propriile lor moduri de a fi de cacao, la fel cum femeile au și ele propriile moduri de a fi persoane nașpa. Dar dacă te hiperfixezi pe aspectul ăsta negativ, și după îl folosești drept scuză pentru inacțiune, atunci ești un veritabil fraier, și nu vei depăși această stare până nu te angajezi într-o acțiune, o direcție a ta. 

Punctul comun cel mai important între pesimiști și inceli este resentimentul. Amândoi au ciudă, unul pe femei, altul pe realitate. Le e ciudă că nu au ce vor, dar în loc să facă ce trebuie, dau vina pe calitățile sau defectele lumii externe. Resentimentul nu te va ajuta niciodată, și este probabil una dintre cele mai ineficiente și dăunătoare tactici la care poți apela. Analogia între taberele astea două funcționează exact pentru că împart acest substrat psihologic al resentimentului, iar dacă îi înțelegi pe unii, îi înțelegi și pe ceilalți, pentru că în esență sunt identici. 

În istoria literaturii și filosofiei colcăie cu din ăștia, și asta urmează să vedem acum: cine anume sunt pesimiștii ăștia?

Goethe versus Noica și Hesse

Goethe a fost un personaj absolut extraordinar, care făcea de toate și se bucura de viață. Cărțile lui au avut un succes fenomenal și, mai mult de atât, au rămas extrem de influente de-a lungul secolelor. Goethe a fost un gigant al literaturii, și dacă vrei să afli mai multe despre el, îți recomand să asculți eseul despre Faust pe care l-am scris, în care analizez în mega detaliu opera lui cea mai faimoasă. Dar dacă e să știi o singură chestie despre Goethe, este aceea că era fericit. Era exact opusul artistului depresiv. El demonstrează prin toată viața lui, că nu ai nevoie să te autocompătimești ca geniu neînțeles, ca să fii artist. Poți produce capodopere și lucrări profunde și captivante chiar și fără să te îmbibi constant în suferință. 

Câțiva au avut o problemă cu asta. Unul dintre ei se întâmplă să fie chiar Herman Hesse, cunoscut pentru Lupul de Stepă, cartea în care își transpune propria depresie de geniu neînțeles. Hai să vedem ce părere are Hesse despre Goethe.

La început, Harry Haller, personajul principal, îl idealizează pe Goethe ca pe un simbol al unui ideal clasic de armonie, echilibru și profunzime intelectuală, un model inaccesibil pentru el, care trăiește într-o lume modernă confuză și alienantă. Protagonistul vrea oarecum să transceandă condițiile de doi lei ale societății și să ajungă fericit, ca Goethe.

Însă, pe măsură ce povestea avansează și Harry devine tot mai copleșit de propria deziluzie și disperare existențială, percepția lui despre Goethe se schimbă. El ajunge să-l critice, spunând că, Goethe TREBUIA să moară tânăr și suferind, pentru că așa ar fi rămas un geniu tragic, iar suferința sa ar fi fost considerată autentică și profundă. Schimbarea asta de perspectivă trădează de fapt propria criză a lui Haller: el nu mai poate să accepte fericirea de orice fel ca fiind autentică, ci vede valoarea mai degrabă în suferința și tragismul vieții. Nu e capabil să își depășească suferința, și ca atare ajunge să zică că oricum nu merita, că erau strugurii prea acri. Oricum suferința e superioară, zice el, că te face mai autentic.

Avem și un gânditor român care a avut câteva observații de făcut, tot pe tema asta. Constantin Noica, filosof român care a fost profund influențat de Platon, Kant, Hegel, a scris și o carte „Despărțirea de Goethe”.

În această carte, Noica folosește figura lui Goethe ca simbol al echilibrului, al armoniei clasice și al unui ideal cultural de fericire. "Despărțirea" invocată de Noica este o descriere a faptului că lumea modernă s-a îndepărtat de idealul clasic goethean. Totuși, nici Noica nu pare tocmai pe aceeași pagină cu Goethe, pentru că îl critică în diverse moduri. Noica îl acuză pe Goethe că ar fi prea optimist, că nu vede partea negativă a existenței. Nu are o sensibilitate față de tragic. E un nesimțit (joke laugh). Dar Noica nu vede un fapt foarte simplu: În Faust al lui Goethe, vedem clar cum abordează el suferința și tragediile cumplite cu care te mai bucură ocazional viața. Ce îndeamnă Goethe: când se întâmplă ceva tragic, acceptăm, și trecem peste, nu rămânem blocați. E simplu, e evident, dar e singura chestie care mergem. La ce bun îți servește să stai închis în casă și să plângi cu lunile, sau chiar anii? Uneori tot ce trebuie să facem este un pas înainte. Trebuie să pornești înapoi la drum, pentru că altfel e evident că rămâi pe loc, rămâi în suferința în care ești acum.

Deci uite cum, chiar și atunci când avem un exemplu bazat, un artist fericit și de succes, vin repede Herman Hesse și Constantin Noica să spună că e un pămpălău, deși din toate punctele de vedere e un geniu: nu numai prin cărți sau alte lucrări, dar Goethe e un geniu pentru că a trăit ce fel de viață a vrut să trăiască. Singurul test de inteligență, în viață, este dacă obții ce vrei de la ea. Hesse și Noica sunt doar niște exemple, dar ei arată cumva acest vibe cultural, acest zeitgeist în care ne înscriem. Majoritatea, astăzi, adoptă viziunea pesimistă a lui Hesse, și poate nici nu au auzit de Goethe.

Schopenhauer și Budismul

Cei mai mari oameni de știință ai suferinței au fost, probabil, Schopenhauer și Buddha. Amândoi au încercat să deslușească natura suferinței și rolul ei în viață, și amândoi au ajuns la aproape aceleași concluzii.  Tocmai de asta, o analiză a suferinței ar fi incompletă, fără să trecem în revistă și ideile lor.

Pe scurt, ce spuneau ei este că suferi pentru că vrei chestii. Suferința vine ca răspuns la dorințele pe care le avem. Când suferi din dragoste, suferi pentru că nu ai ce ți-ai dori de la conceptul ăsta de dragoste. Nu numai asta, dar dorința în sine se manifestă ca suferință. Dacă nu ai suferi când nu primești ce vrei, nu ai mai vrea acel lucru. Dacă nu ai suferi de foame, nu ai dori mâncare. Dacă nu ai suferi de sete, nu ai căuta apă.

Așadar pentru Schopenhauer și Buddha, soluția la suferință este simplă: elimină dorințele. Nu numai că dorințele sunt cauza suferinței, dar ele sunt suferința. Felul cum experimentezi voința, dorința, este tot o suferință. Schopenhauer vorbește despre negarea voinței, iar Buddha vorbește despre nirvana, starea aia de bine etern de care sigur ai mai auzit, dar despre care poate nu știai ceva foarte important: nirvana înseamnă, în sanskrită, stingere. Nirvana este stingerea dorințelor, sau tanha, cum le numesc ei.

Ce nu realizau ei, însă, este că, deși această metodă funcționează și, într-adevăr, anihilarea voinței duce la eliminarea suferinței, rezultatul este totuși unul patologic. Dacă ai un milimetru de intuiție, poate părea evident că nu e neapărat bine să îți anihilezi voința.

Sunt două planuri principale pe care este patologică ideea asta.

1. Anihilarea voinței

Dacă elimini voința, elimini tot ce te motivează să trăiești. Voința nu este doar cauza suferinței, ci și motorul vieții. Fără dorințe nu mai ai nici scopuri, nici pasiuni, nici măcar voința de a supraviețui. Ce obții e o stare de apatie totală, ceva mai aproape de patologic decât de ideal. Devii un sac de carne care respiră, cel mult, și nici atât, pentru că anihilarea completă a voinței se poate obține doar prin suicid. De asta era Schopenhauer atât de macabru, și considera că sinuciderea este un act nobil. În cele din urmă, cea mai profundă dorință pe care o ai este voința de viață, cum o numea el. Ea este cauza tuturor suferințelor. Budiștii văd lucrurile la fel: samsara, sau roata vieții, te păcălește să iei parte la suferințele vieții, atrăgându-te prin dorințe. Animalele se mănâncă între ele de vii pentru că vor să își satisfacă foamea. Pentru budiști, dacă stingi dorințele, reușești să te abții din a lua parte la măcelăria vieții, și în felul ăsta oprești suferința. Și singurul mod de a face asta, pentru Schopenhauer, dacă vrei să fii 100% sigur că minimizezi suferința, este suicidul.

Tehnic, are dreptate. Dacă scopul tău e să anihilezi suferința, ajungi la concluzii de tipul „mai bine nu te naști, decât să suferi”, sau alte boli mintale de genul.

2. Anihilarea suferinței

Dar problema adevărată, și punctul unde Schopenhauer și Buddha greșesc cel mai grav, este tocmai această căutare de a anihila suferința. Eliminarea completă a suferinței sună bine în teorie, dar, în practică, e cea mai perversă și mai periculoasă idee dintre toate. Singura metodă sigură de a scăpa definitiv de suferință este să elimini capacitatea de a o simți, ceea ce, evident, nu e sănătos.

Imaginează-ți că te duci la un AI superinteligent, spiridușul din lampă al zilelor noastre. Și ce îl rogi tu pe acest AI spiriduș este să elimine suferința pentru totdeauna. Din păcate pentru tine, când te uiți înapoi spre lume, vezi că toată lumea a murit. AI-ul a calculat cu precizie toate posibilitățile, și a ajuns la concluzia că singurul mod garantat de a nu suferi este, este, evident, dacă nu exiști. Când duci dorința de anihilare a suferinței la extrem, ajungi direct la suicid personal și civilizațional.

Suferința e ceva necesar. E un semnal că lucrurile nu sunt în regulă. Când pui mâna pe sobă, durerea urlă la tine să-ți iei mâna de unde frige. Dacă n-ai mai simți suferința, ai rămâne într-o stare de stagnare, fără niciun impuls de a ieși din situațiile nocive.

Deci ce să facem cu suferința asta, dacă nu e bine să o eliminăm? Pentru asta, ca de fiecare dată, ne întoarcem la moș Nietzsche, să vedem ce are el de spus, poate ne luminează cu vreo idee genială.

Nietzsche

Nietzsche a înțeles suferința. Prin viața lui, a experimentat-o cu adevărat: avea migrene intense, tulburări digestive severe, avea probleme de vedere care îl obligau de multe ori să lucreze în condiții dificile. Pe lângă toate problemele de sănătate, care îl devorau de viu, a avut parte și de izolare extremă, de lipsa recunoașterii muncii sale și de toate blestemele vieții de care se plâng marii pesimiști. Și totuși, a reușit să nu cadă în capcana pesimismului și a depresiei. Trăind toată suferința asta, el și-a pus următoarea problemă: ce filosofie ar trebui să am, ca să mă bucur de viață indiferent cum e ea? Ca să îmi îmbrățișez soarta și să o accept cu brațele deschise, dar fără să devin obsedat de suferință, cum au făcut atâți filosofi? Care este configurația mentală care te face nu doar să accepți suferința, dar să o depășești și să devii cea mai bună versiune a ta?

Cea mai comună confuzie legat de Nietzsche ar fi aceea că el a fost un nihilist, adică un filosof care consideră că viața nu are sens, și totul este în zadar. De fapt, această opinie publică nu putea fi mai departe de adevăr, pentru că întreaga muncă filosofică a lui Nietzsche este exact opusul. Nietzsche s-a luptat cu nihilismul pe toate fronturile, și a încercat să inducă o reevaluare, o transvaluare a tuturor valorilor, în așa fel încât să nu mai cădem în capcana depresiei nihiliste. Mulți îl văd pe Nietzsche ca un anti-creștin și, deși nu ar fi neapărat greșit să spui asta, nu aici e secretul în a îl înțelege. Nietzsche a fost un anti-Schopenhauerian. Inițial a fost fascinat de magnum opusul lui Schopenhauer, Lumea ca Voință și Reprezentare, însă pe măsură ce au înaintat anii, s-a diferențiat drastic de gândirea lui Schopenhauer, făcând o întoarcere completă, la 180 de grade în direcția opusă. De ce? Pentru că Nietzsche a văzut legătura dintre compasiune, suferință și nihilism. Când scopul tău e compasiunea, ajungi să vrei să minimizezi suferința altora. Din păcate, însuși procesul vieții presupune nenumărate acte legate intrinsec de suferință, cum ar fi consumarea altor viețuitoare și reproducerea, care aduce mai mulți oameni în roata de tocat. Din cauza asta, se dezvoltă un resentiment față de viață însăși, și se adoptă treptat tactici care să o înăbușe, încet încet. Omul moral este cel care ține post și se abține de la instinctul foamei, care cauzează atâta suferință în lume. Călugărul nu face copii, pentru că este insinuat a fi un păcat. Budistul își petrece timpul în inacțiune totală, meditând nemâncat de săptămâni, pentru a nega total instinctele din interiorul său.

Într-o măsură, toate comportamentele astea patologice pleacă de la o atitudine greșită față de suferință. Da, suferința nu este intrinsec bună, dar nu este nici intrinsec malefică. Trebuie să te lupți cu suferința, dar nu să o anihilezi. Este vorba de o acceptare, dar nu aceea de ordinul fatalității, ci o acceptare a faptului că pur și simplu există suferință, dacă vrem să trăim trebuie să acceptăm asta, și s-ar putea chiar să fie extrem de utilă.

Nietzsche disprețuia resentimentul, și considera emoția asta ca fiind patologică. Pentru noi poate fi mai evident de ce când ne amintim de exemplul incelilor, care sunt frustrați de condițiile existenței lor. Pentru Nietzsche era evident că resentimentul ăsta nu e tocmai cea mai sănătoasă stare în care să te plasezi constant, așa că avea un scepticism radical față de orice izvora din resentiment. De asta, nu e tocmai surprinzător că a ajuns să analizeze problema suferinței, pentru că reacția oamenilor de obicei e exact asta: oamenii au ciudă pe suferința adusă de viață. 

Dacă ești prea ocupat cu a fi frustrat de existența suferinței, s-ar putea să nu observi căt de utilă poate fi ea ca motivator, și chiar ca profesor. Suferința te învață ce nu vrei, și te ajută să îți formezi viziunea, tocmai prin acest contrast. Nietzsche nu făcea un zeu din suferință, nu o transforma în ceva de dorit. Ba din contră, trebuie să lupți cu ea. Dar nu trebuie să pici în capcana de a îți dori să nu fi existat suferința la general. Cei care se nasc cu incapacitatea de a simți durere suferă constant de infecții și afecțiuni de tot felul, pentru că nu își dau seama când se rănesc și nu pot lua atitudine. Dacă nu ar mai durea când cazi, nu ai învăța cum să eviți căzăturile.

Suferința este doar un pot, iar de partea cealaltă a podului se află cea mai apropiată chestie de fericire. Fericirea este senzația pe care o ai când depășești o dificultate. Nu este cum spuneau Buddha și Schopenhauer, că fericirea ar fi imposibilă și că trebuie să renunți la dorințele și voința ta ca să ai parte de o oarecare liniște. Există fericire, iar ea este răsplata eforturilor tale.

Funcția suferinței

Acum că ai înțeles cam în ce zonă se învârt ideile lui Nietzsche, și cum sunt problematice viziunile lui Schopenhauer, Buddha, ale incelilor și ale scriitorilor și filosofilor pesimiști, putem în sfârșit să ne orientăm spre o soluție. Dar pentru că suferința nu este ceva ce rezolvi, în sensul în care nu e ceva de care să scapi, după cum am vorbit mai devreme, căutăm o atitudine, mai degrabă decât o soluție . Un mod de a concepe suferința, care să fie constructiv și plin de viață.

Nu există chestii care să merite în viață, și să nu implice măcar un grad de suferință. Ba chiar, ca să devii competent la ceva, trebuie să moară părticica din tine care era leneșă, incompetentă, iar faptul că moare o parte din tine va provoca disconfort. Ca să devii disciplinat, trebuie să moară lenea din tine, și trebuie să te lupți cu partea aia din tine. Ca să fii bun la pian, trebuie să moară acel tu care nu exersează și nu știe ce face cu clapele. Trebuie să te reinventezi, iar asta de multe ori doare. Cine face sport, sau merge la sală înțelege principiul ăsta, pentru că trebuie să „distrugi” între ghilimele mușchiul, ca să îl reconstruiești mai puternic, mai mare, mai plin de viață. Principiile organismului tău sunt și principiile minții tale.

Suferința poate fi bună, atunci când e parte din procesul necesar prin care devii mai bun, prin care devii mai mult din ce vrei să fii cu adevărat. Dar totuși uneori suferința nu este rezultatul antrenamentului sau rezultatul acțiunilor bune, ci din contră. Uneori, suferința apare tocmai pentru că faci ce e greșit, sau pentru că te afli unde nu trebuie. Conceptul de depresie, spre exemplu, prin faptul că a căpătat titlul de boală, crează mai multă confuzie decât claritate. Când spui că ceva e o boală, îl prezinți ca fiind anormal și problematic. Dar depresia este, esențialmente, ca senzația de arsură pe care o simți când pui mâna pe sobă. Când bagi mâna în foc, ar fi bine să te ardă, să simți durerea, nu? Altfel cum ai ști și cum ai fi motivat să nu mai faci asta? Dacă duci o viață obiectiv deprimantă, ar trebui să simți depresie, pentru că îți semnalează că e timpul să schimbi viața pe care o duci.  Depresia e cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla atunci când faci ceva greșit în viață, pentru că altfel ți-ai lăsa mintea să putrezească într-un context în care nu se poate dezvolta. Ai rămâne în aceeași casă plină de certuri, în același mediu de muncă stresant, sau în aceeași căsnicie eșuată. 

Când oamenii au impresia că sunt depresivi pur și simplu și nu au ce face, ratează mai multe chestii pe care nu le au în vedere. În primul rând, e problema clasică a autolimitării. Când îți spui singur această poveste despre tine cum că natura ta e să fii depresiv, te limitezi din a ieși din starea deplorabilă, pentru că îți trunchiezi propria înțelegere. Nu te mai înțelegi pe tine însuți, pentru că ești prea convins de povestea dramatică pe care ți-o repeți, sau de nedreptatea lumii. Poate ești supărat pe ceva ce s-a întâmplat în afara controlului tău, dar asta nu înseamnă că a dispărut bucuria vieții. Pe lângă autolimitare, oamenii mai pierd ceva din vedere, și anume faptul că perspectiva noastră e întotdeauna limitată. Nu avem o memorie de lucru și o inteligență infinite, ca să luăm în calcul fiecare aspect când judecăm o situație. De asta, suntem nevoiți să ne distribuim atenția spre o fâșie din realitate, și să luăm decizii în funcție de asta. Când experiența suferinței e în contact direct cu mintea ta, când o simți pe viu în momentele cele mai întunecate, e evident că îți va schimba perspectiva asupra realității. Când lumina se stinge și rămâi doar cu lanterna, camera în care erai rămâne aceeași, dar poate acum simți frică. Trebuie să realizezi că, doar pentru că ai o perspectivă ușor modificată, camera nu s-a schimbat. Lumea nu s-a schimbat de când erai fericit ultima dată și până acum. Legile universului și ale naturii umane au rămas aceleași. Regăsește perspectiva mai amplă, și realizează că suferința momentului nu se întinde chiar până la orizont. Nu e chiar tot ce există. Și poate totuși există ceva ce ai putea face mai bine, chiar dacă momentan ai impresia că ești depresiv fără motiv. Când adopți viziunea mai largă, începi să intuiești exact care sunt direcțiile pe care trebuie să le iei.

Suferința este bună nu pentru că ar fi plăcută, ci pentru că te transformă, și îți semnalează când faci ceva greșit. Acceptarea asta a suferinței nu este deloc fatalistă, ci mai degrabă pur funcțională.

Suferința nu trebuie abolită, ci combătută. Ea este adversarul feroce de care ai nevoie, ca să fii protagonistul propriei tale vieți. Nu vrei ca antagonistul vieții tale să moară pur și simplu, ci vrei să îl învingi. Vrei să îl depășești, pentru că fericirea adevărată o resimți tocmai când depășești un obstacol. Luptă cu suferința de parcă ar fi partenerul tău de sparring la box. Nu te lăsa bătut, dar nici nu îl ucide, pentru că e prietenul tău. Dacă îl ucizi, va fi o tragedie. 

Când va fi murit suferința, nu vei mai fi, iar când nu vei mai fi, va fi singurul moment în care garantat nu vei mai suferi niciodată. De asta, nu trebuie să țintim spre abolirea suferinței, căci ajungem inevitabil în capcana nihilismului, a antinatalismului și a suicidului. Vei ajunge la anihilarea propriei ființe, așa cum au demonstrat Schopenhauer și 3500 de ani de tradiție și filosofie indiană.

Cei ce rămând blocați pe analiza suferinței din interiorul ei, nu înainteză nicăieri. Rămân în sarmaua lor analitică de suferință, dar nu descoperă niciodată natura ei, cum să o depășească, sau măcar cum să o comunice autentic.

E foarte dificil să incluzi toate ideile astea într-un video de jumătate de oră, așa că lucrez și la o carte, care tratează originea problemei suferinței, cum a fost abordată de-a lungul miilor de ani și, la fel ca Nietzsche, încerc să dezvolt un manual, o colecție de idei care să îți permită să depășești depresia colectivă a societății moderne. Cartea asta întrunește ani de lecturi și căutări, discuții cu oameni extrem de inteligenți și tot felul de concepte noi și interesante, într-o formă ușor de citit pentru oricine, dar care te stimulează intelectual chiar și dacă ai avut deja parte de o educație formală în filosofie. Dacă vrei să termin de redactat și editat acest manuscris, susține-mă prin a te abona la canal și a trimite mai departe acest videoclip cuiva care are nevoie, pentru că asta mă ajută cel mai mult să îmi expun ideile cât mai multor oameni. Mulțumesc pentru vizionare și ne auzim data viitoare!