Totul înseamnă nimic

            Să luăm o foaie goală de hârtie. Dacă începi să desenezi pe ea câteva linii, ai „creat” ceva din „nimic”. Dar dacă ai continua să desenezi linii la nesfârșit? Dacă ai încerca să desenezi „totul”? La un moment dat, în loc să aducă ceva nou, fiecare linie pe care o adaugi ar începe să șteargă informație. Complexitatea informației de pe foaie, în loc să crească la infinit, atinge un punct maxim, după care începe să dispară, la fel cum a apărut. Pe măsură ce umpli mai tare foaia, ea devine din nou goală. La început aveai o foaie albă, goală, apoi ai desenat ceva pe ea. La final rămâi cu o foaie plină de marker negru, însă într-un sens a devenit din nou goală. Aveai „nimic” și ai tot adăugat ceva, sperând să atingi „totul”, însă te-ai întors la nimicul de care fugeai. 

            Acest mic experiment ne relevă un principiu fundamental, care stă ascuns în spatele tuturor fațetelor filosofiei, de la metafizică, la etică, la filosofia limbajului și a minții și chiar până la politică. 

Dacă toți suntem speciali, nimeni nu mai este special. 

            Însăși capacitatea de a evalua și de a lua decizii presupune un „ceva”, un obiect al judecății noastre. „Ceva” nu poate fi totul, și nu poate fi nici nimic, pentru că se află undeva între acestea două. Pentru a înțelege acest „ceva”, avem nevoie de capacitatea de discriminare, de demarcație. Dacă nu poți face diferența între două obiecte, ele nu există în mod separat. Distincția dintre ele este ceea ce le diferențiază, prin definiție. Identitatea lor este dată de ceea ce nu sunt. 

            Premiantul este ceea ce este pentru că a învățat excelent. Pentru a face asta, el nu poate fi leneș, nu poate amâna munca la nesfârșit și nu poate adopta toate comportamentele care l-ar înstrăina de obiectivul său. Să fii premiant înseamnă că ești diferit de alți oameni printr-o anume calitate. Dacă toată lumea ar lua premiul I la un concurs prin simpla participare, care ar mai fi sensul concursului? În căutarea de a egaliza experiența umană, are loc doar o nivelare a terenului către nimicul absolut. Când toți sunt speciali, nimeni nu este special. 

What is a woman? 

            Vedem foarte bine o reprezentare a acestei probleme la nivel politic. Dezbaterea activă în cultura vestică cu privire la natura identității a provocat niște paradoxuri evidente. Vrând să egalizeze terenul identităților și să transforme spațiul identității într-unul egal pentru toți, perfect navigabil în orice direcție, lipsit de restricții de orice fel, intelectualii moderni nu au făcut decât să abolească distincțiile care fondau aceste identități. Însuși conceptul de identitate este fondat pe demarcație: „aici încep eu, aici se sfârșește identitatea mea, iar dincolo de aceasta nu sunt eu”. 

            Așadar, ce este o femeie? Pentru că dacă oricine poate fi una, iar lumea materială își pierde cuvântul în această privință, atunci oricine poate fi orice. Când oricine poate fi orice, nimeni nu mai este nimic, pentru că dispar distincțiile fundamentale care definesc un ceva. Spiritul de impunere a egalității este un motor de anihilare și de reducere a unui ceva la totul, și prin urmare la nimic. 

A deveni una cu universul 

Nu întâmplător apare tendința a oamenilor moderni de a gravita spre acest ideal al întregului, căci se suprapune peste o tradiție multimilenială, pe care eu o numesc în sensul larg idealism. Hinduismul pornește de la premise fundamentale expuse în upanișade, printre care „atman este brahman”, în alte cuvinte sinele este una cu realitatea mare. Creștinii visează la unuinea eternă cu dumnezeul lor omniscient, omnipotent, omniprezent. Filosofia vestică nu este nici ea mai presus, întrucât pleacă de la sămânța filosofiei lui Platon, care pune fundațiile pentru acest tip de idealism, prin faptul că pune toată valoarea existenței într-o lume abstractă ce conține toate „formele”, toate conceptele posibile și toate combinațiile acestora. Astăzi, ne regăsim în postura unică de a fi la răscrucea tuturor acestor curente filosofice, care au decis pentru noi ce gândim ca societate.  Începând cu secolul al IV-lea, am ajuns sub influența catastrofală a creștinismului. În paralel, se dezvolta filosofia vestică, trăgând de rămășițele lui Platon, care avea să îi devină tatăl fondator, în multe privințe. Nu e de mirare că Platon a fost iubit de creștinii timpurii, pentru că multe din substraturile etice insinuate rămân și astăzi compatibile între ele, prin idealismul pe care în împart. Începând cu Renașterea în secolul al XIV-lea, o rescoperire a culturii clasice ne aduce aminte de originile noastre pre-creștine, însă rămâne mai mult influențată de Grecia ateniană, a lui Platon și Socrate, decât de spiritul păgân care îi preceda. Iar în secolul al XVIII-lea, ca o cireașă pe tortul idealismului, am reluat contact cu filosofia Indiei, romanticizând-o și punând-o pe un fel de piedestal intelectual, unde este respectată chiar și de majoritatea celor care nu au idee despre ce vorbește.

            Astăzi, trăim într-o lume plină de creștini, iar cei care nu se încadrează în această căsuță, sunt oricum legați intelectual de tradiția vestică. Alții, mai non-conformiști, se leagă de tendințe New Age, un rebranding al hinduismului, peticit cu alte inepții nedemne de rafinamentul filosofiei Indiene. Nu e de mirare că spiritul egalității și liberalismului a plusat aceste tendințe ale părinților săi filosofici, ca un copil care încearcă cu ardoare să nu devină ceea ce au fost părinții săi, pentru a se regăsi (conștient sau nu) în aceeași ipostază ulterior. Omul modern visează la o egalitate universală, în care nu există diferențe între oameni. Visează la transumanism – depășirea limitelor umane, până în punctul în care noțiunea de uman se pierde, și devii un dumnezeu. Speră la o comuniune plină de armonie între membri societății, poate la un guvern și o economie universale, globalizate, care să ne unească pe toți sub spectrul umanității. Însă omul modern nu realizează că, estompând diferențele, dispar identitățile. Când ștergi contururile unui desen, dispare desenul. Lecția moderației nu s-a făcut, din păcate, înțeleasă, pentru că încă nu ne frapează realitatea faptului că tot ce este interesant, tot ce merită trăit și experimentat, se află undeva între acest nimic și tot. 

1984, colective și identități personale 

            În 1984, vedem foarte clar cum Winston Smith, un nimeni în fapte și nume, este tratat ca un cancer în momentul în care dezvoltă propria sa identitate. O’Brien, interogatorul și torționarul său personal, menit să îl corecteze, nu poate fi înțeles pe deplin decât dacăîl luăm ad literam. O’Brien este partidul, nu într-un sens metaforic, ci cât se poate de literal. Renunțând la propria identitate, a devenit parte dintr-un tot mai amplu, nemuritor, și anume partidul. Devenind un nimeni, a reușit să se integreze în totalitate. O’Brien nu mai poate simți nici frică pentru moartea propriului corp, întrucât a disociat total de acesta, la fel cum neutrofilele sistemului tău imun se sinucid într-un atac kamikaze pentru a te salva organismul din care fac parte. Nici nu te gândești la existența lor, pentru că ești ele. 

            Nu e de mirare că această carte este avertismentul lui George Orwell pentru societatea noastră. Poate chiar fără să realizeze în mod explicit, ne-a avertizat cu privire la pericolele idealismului, la visul unei realități superioare, unde ești una cu totul. Ne-a avertizat cu privire la tendințele noastre idealiste, împrumutate de la creștini, de la perioada de decadență a Greciei Antice, sau poate chiar de la filosofiile estice. 

Zeii vechi și zeii noi 

            Spun că Grecia lui Platon era una decadentă din considerente foarte simple: după circa 1600 de ani de cultură homerică, păgână, profund îmbibată în mituri, apare Socrate, care întoarce totul cu susul în jos, într-o perioadă de războaie interne și instabilitate politică. La 73 de ani de la moartea lui Socrate, imperiul lui Alexandru cel Mare se fragmentează, iar Epoca de Aur a Greciei se sfârșește brutal. 

            Așadar acești filosofi nu sunt reprezentanți ai culturii grecești, ci constituie contracultura decadentă de la finalul unei epoci. Dar ce a fost înainte de ei? Înainte de Platon, Socrate, Pitagora și toată gloata de intelectuali care îi precede, avem Grecia lui Homer. O grecie unde nu un ideal abstract din mintea noastră este zeul suprem. O grecie care nu caută adevărul absolut și universal, pentru că știe că el ori nu există, ori este un tot care duce la nimic. Aceasta este Grecia mitică, păgână, care împarte extrem de multe aspecte cu celelalte culturi păgâne indo-europene precreștine. Aici vreau să discut un singur aspect, și anume natura psihologică a politeismului lor. 

            Când fiecare aspect al naturii este reprezentat de o divinitate, natura capătă un caracter personal. Vezi marea și, chiar dacă nu o formalizezi în cuvinte, pentru tine marea este Poseidon. Are un ceva viu în ea. Nu e vorba aici de un adevăr absolut metafizic sau empiric („există sau nu acest Poseidon care controlează mările?”), ci despre atitudinea față de natură. Când ai un zeu pentru un aspect al existenței, acest aspect prinde viață, devine personalizat. 

            Comparând cu teologia creștină, lucrurile devin drastic mai anoste. Dumnezeu este totul și întru toate, nu? Am putea spune că este chiar mai prezent decât zeii panteonului grecesc, însă acest raționament are o gaură. Când vezi marea, nu te mai gândești „ah, Dumnezeu!”, pentru că e redundant. Da, dacă stai să discuți teologie, dumnezeu e una cu totul, și practic marea aia e o bucată de dumnezeu. Problema este că dumnezeu a devenit totul, și prin urmare a devenit nimic. O piatră nu te mai entuziasmează subconștient, în sensul în care nu îi mai atribui o vitalitate. 

            Nu numai asta, dar dumnezeul monoteistului devine inconsecvent, pentru că orice acțiune are loc este deja dumnezeu. Nu are sens să ceri o intervenție, pentru că ceea ce se întâmplă este intervenția. Să spui că dumnezeu a făcut cutare chestie devine un truism, un nonsens redundant. De ce e curcubeul acolo? Pentru că l-a făcut dumnezeu. De ce stau cuarcii grămadă să formeze protonul? Pentru că așa a vrut dumnezeu. Deodată, dumnezeul tău a devenit cauzal și explicativ inexistent. 

            De aceea îi respect pe vechii păgâni, fie ei grecii, nordicii sau alte grupuri care împart acest stil, această atitudine estetică cu privire la viață. Nu pentru că ar fi înțeles cum funcționează universul – erau complet paraleli – ci pentru că au înțeles cum funcționează mintea umană. Au înțeles cum ar trebui să sune povestea pe care ne-o spunem despre noi înșine și despre lume, o poveste care infuzează vitalitate și eroism în materia altfel inertă.