Caii, mașinile, păgânismul și creștinismul

 Când trecem de la imaginea unui călăreț stăpânind un cal, un organism viu, la cea a unui șofer la volanul unei mașini, avem mai mult decât o simplă schimbare tehnologică. Avem un simbol al unei tranzițiii culturale majore, care îți poate schimba total înțelegerea despre psihologia civilizației noastre. Pregătește-te să afli cum mijloacele noastre de transport reflectă nu doar progres tehnologic, ci și o tranziție culturală unică în istorie. Vom explora religia originală a europei, sursa valorilor noastre, și ce am pierdut pe parcurs, trecând metaforic de la cai la mașini.

Ce înseamnă să călărești?

În Evul Mediu, nobilii, aristocrații erau cei care învățau să călărească, pentru că era considerată o parte esențială a educației lor. Dacă nu ești capabil să stăpânești un cal, nu vei fi capabil să stăpânești nici o țară. Ceva ceva știau ei, de li se părea evident necesar să înveți asta ca să fii un lider veritabil.

Călăritul este mai mult decât o metodă de transport. Este o relație între două ființe vii, fiecare cu voința, ritmul și personalitatea ei. Un cal nu face pur și simplu ce îi spui tu, ci trebuie să îl înțelegi, să negociezi cu el. E o combinație foarte interesantă dintre o dominație fizică și una emoțională. În același timp, necesită un grad de cooperare, pentru că tu îți hrănești calul, iar el îți permite să îl călărești, dacă ai reușit să îl înțelegi și să înveți cum să îți imprimi tu voința asupra lui. E o cucerire a naturii, însă într-un mod foarte matur: nu o cucerești distrugând și ucigând, ci acceptându-i caracterul și devenind parte din ea. Intri într-un dialog cu natura. 

Mașina, pe de altă parte, este versiunea complet devitalizată și sterilizată a călăritului. În loc să fie o ființă vie, care necesită înțelegere, este vorba doar de control tehnic. Apești butoane, tragi manete și învârți volanul, iar mașina face exact ce îi comanzi.

Și uite cum mașinile astea au apărut tot în aceeași perioadă în care am început să vedem lumea prin prisma științei și fizicalismului. Pentru omul de știință fizicalist, totul se reduce la un set de legi impersonale ale funcționării universului. Metoda științifică este absolut genială, și demonstrează fără oprire un succes de neînvins. Totuși, poate că în tranziția asta ne-a scăpat ceva. Poate că, privind lumea prin noua pereche de ochelari a științei, și ignorând orice nu poate fi descris matematic, am ajuns să ne sterilizăm și să ne ucidem propria concepție despre viață. De la o lume percepută ca fiind vie, plină de suflet și semnificație, am trecut la o lume mecanicistă, inertă, privită prin prisma utilității. Nu mașinile au cauzat tranziția asta, evident, dar ele sunt simptomul unui trend mai vechi, mai profund, care începe odată cu creștinismul și se cimentează prin Revoluția Științifică și ascensiunea modernității.

Păgânismul indo-european

Pentru a înselege cu adevărat tranziția asta culturală, trebuie să ne întoarcem în timp înaintea revoluției științifice, și chiar mai departe de atât. Înainte să se instaleze creștinismul în Europa de parcă era la el acasă, existau deja credințe ale oamenilor nativi continentului european. Dacă mergi suficient de înapoi în timp, vei vedea că popoarele Europei au un grup de strămoși comuni, pe care astăzi îi numim indo-europeni. Limba pe care o vorbeau, numită proto-indo-europeană s-a fragmentat pe măsură ce au ocupat teritorii mai vaste. Astăzi, aproape toate limbile de pe teritoriul Europei și nu numai sunt considerate limbi indo-europene: Engleza, Germana, Olandeza, suedeza, Italiana, spaniola, franceza, portugheza, româma, rusa, ceha, greaca și tot așa în continuare. De fapt, dacă te uiți pe harta țărilor care vorbesc limbi indo europene, ai să vezi că e aproape toată harta lumii. Acest popor de strămoși indoeuropeni a influențat nu doar limba pe care o vorbim și astăzi, dar au creat tradiții și obiceiuri care au rămas adânc înrădăcinate în cultura europeană, chiar și după ce a fost acaparată mai târziu de creștinism.

Religia indo-europenilor era politeistă și se baza pe o ierarhie divină, în care zeii erau asociați cu forțele naturii și aspectele fundamentale ale vieții. De exemplu, multe tradiții indo-europene includ un zeu al cerului, o zeiță a fertilității și un zeu al războiului. Mitologiile asemănătoare au creat un fond cultural comun, care a rămas și astăzi, după cum urmează să aflăm imediat.

Creștinismul

Pe măsură ce Imperiul Roman se dezintegra, o nouă forță culturală prindea contur: Creștinismul. Acesta devenea nu doar o religie, ci un instrument de redefinire a valorilor. Creștinii, deși inițial marginalizați și persecutați, au reușit să se insinueze în poziții de putere, și să imprime valorile creștine pe noii politicieni. În anul 313 d.Hr., prin Edictul de la Milano, creștinismul devine noua religie oficială a Imperiului Roman.

Dar această tranziție nu s-a făcut fără sacrificii culturale. Lumea vechilor zei, a templelor și a ritualurilor străvechi, era treptat demonizată, reinterpretată ca fiind „idolatră” sau „superstițioasă.” Vechile credințe nu mai erau doar vechi, ci demonice, păgâne.

Dar ce înseamnă, de fapt, „păgân”? În latină, „paganus” însemna, simplu, „sătean” sau „om de la țară.” Odată ce creștinismul a cucerit orașele, acest cuvânt a devenit o armă simbolică. Sătenii, cei care încă mai venerau vechii zei și celebrau ciclurile naturii, au fost etichetați drept păgâni, cu un dispreț subtil, dar puternic. Această denumire sugera nu doar o întârziere spirituală, ci și o rezistență la ceea ce era considerat „adevăr” și „civilizație.” În fond, creștinismul urban venea cu pretenția de a reprezenta viitorul, iar tot ce rămânea rural și ancestral era privit ca o relicvă a trecutului – un trecut care trebuia depășit. „Păgân” a devenit o insultă, care și astăzi rămâne folosită de către credincioși.

Creștinismul s-a instalat ca religie de facto prin remodelarea memoriei colective: zeii au devenit demoni, templele au fost distruse sau transformate, iar sărbătorile au fost adaptate. În spatele acestor schimbări nu era doar o credință nouă, ci și o dorință profundă de a înlocui o ordine veche cu una nouă, în care creștinismul să fie stâlpul central al identității europene. 

Tradiționaliștii zilelor noastre vor o întoarcere la vechile valori creștine, fără să fie conștienți de faptul că nu acelea sunt vechile lor valori. Creștinismul doar s-a instalat pe structura socială și culturală deja existentă, și a preluat obiceiuri ale așa-zișilor păgâni, însușinduși-le. Tradițiile, textele și templele care nu le conveneau creștinilor, au fost arse și interzise. Dar oricât s-a străduit creștinismul să schimbe aspectul societății, nu a putut să distrugă cu totul fundația păgână pe care era bazată.

De aceea, multe dintre valorile și principiile fundamentale ale civilizației moderne au originea în civilizații păgâne: democrația, monogamia, eroismul, onoarea, ospitalitatea, importanța familiei și a naturii. Toate acestea erau prezente cu mult înaintea creștinismului, și au supraviețuit nu datorită, ci în ciuda acestuia. Când compari cu miturile nordice, unde fiecare poveste este parte dintr-o saga a unei familli, îți dai seama că în creștinism familia nu contează efectiv deloc. Părinții tăi pot fi amândoi în iad, dar tu să ajungi în rai. Creștinismul este, prin comparație, individualist. Ba chiar Iisus spune în felul următor:

Matei 10:34-36:

„Să nu credeți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa și pe noră de soacra sa. Și dușmanii omului vor fi casnicii lui.”

Luca 12:51-53:

„Credeți că am venit să aduc pace pe pământ? Vă spun: nu, ci mai degrabă dezbinare. Căci de acum înainte, din cinci care vor fi într-o casă, trei vor fi împotriva a doi și doi împotriva a trei. Tatăl va fi dezbinat împotriva fiului și fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale și nora împotriva soacrei.”

Creștinul e gata să se certe cu familia pentru credința în dumnezeul său.

Totodată, pentru creștin, martirul este eroul, în timp ce pentru păgân eroul este luptătorul, războinicul care învinge dificultățile sorții.

Și, mai mult de atât: pentru creștin, viața nu este un lucru bun. Da, ei îți vor spune în mod superficial că viața este divină, că sinuciderea este un păcat și așa mai departe, dar întreaga structură a religiei creștine spune o poveste total opusă: viața este cea plină de păcat, în timp ce raiul este locul unde vrei să fii de fapt, ca creștin. Viața este irelevantă, în comparație cu uniunea eternă cu dumnezeul lor mult iubit. Să te hrănești și să menții viața este un păcat, pentru că ucizi animale, de asta trebuie să postești. Să faci sex este, deasemena, un păcat. Tot ce ține de viață și vitalitate este demonizat, și caracterizat greșit drept o formă de hedonism. Idealul de bun creștin este călugărul, care este practic castrat de singurătatea pe care și-o impune și slăbit de postul negru cronic la care își supune ultimii neuroni.

Pentru creștin, tot ce e bun, toată răsplata, se află după moarte, iar viața este doar un rău necesar. Astfel, odată ce s-a instalat creștinismul în lume, a impus această viziune patologică și a dat tonul acestei tranziții culturale.

Concepția vitalității în lumea post-creștină

Între timp, au trecut vreo 2000 de ani, și am mai aflat chestii despre cum funcționează realitatea. Am rafinat filosofia, am descoperit și noi textele Indiei și Chinei, am inventat și am pus în mișcare aparatul metodei științifice, și am accelerat exponențial tehnologia. Cu toate astea, păstrăm o parte din cele două viziuni în noi. Simțim nevoia de vitalitate în viață, și ne dorim să fim mai voioși și mai plini de energie. Asta păstrăm de la păgâni. Pe de altă parte, am stârpit acest concept de „viață”, sau de „vitalitate” din felul în care percepem lumea. Cunoașterea științifică, deși ne-a ajutat să ne desprindem de poveștile halucinante ale vechiului și noului testament, culmea, a reușit să întărească și mai mult această viziune lipsită de viață. Pentru omul de știință fizicalist, există doar legile fizicii și ramificațiile ei. Viața poate fi explicată științific și înțeleasă în moduri extrem de interesante și utile, dar psihologic, rămânem cu o gaură. Cauți vitalitatea și nu știi unde să o găsești, pentru că științific ea nu există, iar religios, este ori păcătoasă, ori irelevantă.

În același timp, pentru că vezi lumea ca pe o mașinărie, încerci să găsești butoanele care să o facă să meargă așa cum vrei tu. Cauți butonul care să te facă instant să fii motivat, sau soluția rapidă care să îți aducă succes, sau iubire, sau orice altceva.

Ar fi greșit să vedem această tranziție doar în termeni negativi. Modernitatea ne-a eliberat de multe limitări naturale. Am câștigat viteză, confort și puterea de a explora lumi necunoscute. Dar ce am pierdut în acest proces?

În viziunea păgână, lumea era sacră, iar relația omului cu ea presupunea respect, ritualuri și echilibru. Modernitatea, cu abordarea sa utilitară, vede natura ca pe o resursă de exploatat. De asta ne confrunăm astăzi cu catastrofe ecologice, cum ar fi încălzirea climatică: noi credem că ne jucăm cu un univers inert, lipsit de suflet, eventual făcut special pentru tine, dacă ești creștin. Și credem că universul ăsta poate fi folosit fără remușcări. Nu suntem capabili să mai respectăm viața, natura și tot ce ține de ele, pentru că pur și simplu nu intră în mitul civilizației noastre. Pentru noi contează total alte lucruri.

Există, evident, și implicații politice. Într-o lume pur mecanică, puterea devine absolută. Dacă păgânismul încuraja un echilibru între om și natură, modernitatea încurajează dominația. Statul modern, centralizat, funcționează ca o mașină, în care fiecare individ este o rotiță, iar relațiile sociale sunt reglate de legi impersonale. În clipul despre prietenie am dezvăluit cum până și prieteniile au fost înlocuite de o birocrație impersonală, care îți oferă independență financiară prin credite și alte facilități, dar te separă de prieteni. Nu mai ai nevoie să construiești casa cu patru prieteni de bază, pentru că faci un credit la bancă și gata. Ești independent. Te înscrii direct în mecanismul steril al societății, în loc să trăiești viața.

Soluția

Nu e vorba aici despre o credință legat de cum e lumea: când vine vorba de adevăruri brute, nici creștinismul și nici păgânismul indo european nu aveau completă dreptate. Nu există acești zei ai tunetelor, și nici dumnezeul vieții de apoi. Dar, cum am spus, nu e vorba de adevăruri. Este vorba de o atitudine. Ce atitudine vrei să adopți în fața realității? 

Pentru că ești o ființă vie, ai nevoie de viață, prin definiție. Când încerci să negi viața, te negi pe tine, și ajungi într-o disonanță cognitivă. E ca și cum ți-ai face rău singur, ai fi conștient de asta, dar ai încerca să ți-o justifici. Într-un fel, da, e ca o dependență de alcool, țigări sau orice altceva.

Dar dacă vrei să fii sănătos psihic, dacă vrei să fii o persoană care își iubește viața, trebuie să înveți să dezvolți o atitudine care încurajează asta.

În loc să încerci să îți conduci viața ca pe o mașină, călărește-o ca pe un cal. Viața e dinamică, imprevizibilă, aproape emotivă, ai putea avea impresia uneori, și nu poți să operezi în ea pe un set de reguli stricte. Dacă ești obsedat de control, vei rămâne blocat, pentru că stând pe loc ești cel mai sigur de poziția ta.

Când călărești, ești în contact direct cu lumea din jurul tău, auzi și vezi tot ce ai în apropiere, ești într-o relație directă cu exteriorul, prin simțurile tale. Când conduci ești închis într-o cutie, izolat fonic, eventual cu muzica în difuzoare. Dacă treci prin viață tot așa, vei fi disociat de lume. Nu vei trece prin viață, ci pe lângă ea. Am făcut și un video mai de mult despre cum muzica te prostește și te izolează de lumea externă, dacă l-ai văzut o să înțelegi imediat legătura. În tot ce facem, vezi din nou și din nou aceeași temă care se repetă: nu ne pasă de viață, ne separăm de ea, ne izolăm în casă, când ieșim pe stradă avem căști în urechi, sau suntem în cutia de metal care e mașina, iar totul se mișcă robotic, mecanic, urgent, grăbit, la timp, ca un mecanism pe care nu îndrăznești să nu îl respecți.

Așa că învață să vezi iarăși lumea ca pe o chestie vie, dinamică, așa cum făceau vechii indoeuropeni, și poate vei avea de câștigat. Dacă nu știi cum anume să faci asta, găsești soluția la diverse aspecte ale problemei exact aici pe canal. Vorbesc despre capcanele modernității în care cădem de atâtea ori, inclusiv când ascultăm muzică, stăm pe tiktok sau chiar și când citim cărți. De asemenea, am dezvoltat în detaliu și problema fundamentală a prieteniei, ca fiind bazată pe egoism, și cred că o să te intereseze. Pe canal mai găsești o mulțime de alte lucruri, de la analize literare, la expediții în pădure, piese compuse la pian, și alte eseuri filosofice, așa că te invit să arunci o privire și să vezi pe viu despre ce vorbesc. Ne auzim data viitoare!